Cum ne pot ajuta teoriile străine pentru a înțelege un obiect de cercetare local? Cazul scriitorilor moldoveni în epoca stalinistă? - Petru Negură, Dr. UPSM

Petru Negură, Dr., lector UPSM

Deseori li se reproșează cercetătorilor și doctoranzilor locali de nouă generație că teoriile occidentale pe care ei încearcă să le aplice în cercetările lor nu sînt pertinente pentru înțelegerea unui obiect de cercetare local (din Europa de est, i.e. moldovenesc, în cazul nostru). În această prezentare am vrut să arăt care ar fi avantajele, dar și riscurile, adoptării, adaptării și aplicării unei teorii elaborate de cercetători occidentali în baza unei tradiții științifice occidentale și adesea pe un obiect de cercetare occidental.

Am luat drept exemplu și suport al argumentării mele două teorii pe care le-am folosit în teza mea de doctorat (susținută la EHESS, 2007) pentru a analiza mediul literar din Moldova sovietică în epoca stalinistă:

1. teoria cîmpului social (Pierre Bourdieu)
2. teoria „instituțiilor totale” (Erving Goffman)

Ce este cîmpul social şi în speţă un anumit „sub-cîmp” social, şi anume cîmpul literar? Iată cîteva definiţii, date de P. Bourdieu cîmpului literar (definiție valabilă și pentru „cîmpul intelectual”, „cîmpul artistic” etc.):

• « Le champ littéraire (etc.) est un champ de forces agissant sur tous ceux qui y entrent, et de manière différentielle selon la position qu’ils y occupent (soit, pour prendre des points très éloignés, celle d’auteur de pièces à succès ou celle de poète d’avant-garde), en même temps qu’un champ de luttes de concurrence qui tendent à conserver ou à transformer ce champ de forces . » (P. Bourdieu, « Le champ littéraire », Actes de la recherche en sciences sociales, 1991, nr. 89, pp. 3-46)
• « (...) les champs de production culturelle occupent une position dominée, temporellement, au sein du champ du pouvoir .» (Idem)
• « (…) ils sont , à chaque moment, le lieu d’une lutte entre les deux principes de hiérarchisation, le principe hétéronome, favorable à ceux qui dominent le champ économiquement et politiquement (par ex. « l’art bourgeois »), et le principe autonome (par ex. « l’art pour l’art »). (Idem)

Dar conceptul de cîmp social (literar) nu este aplicabil, conform autorului său, doar spaţiului francez sau celui european:

• « Le degré d’autonomie du champ (et, par là, l’état des rapports de forces qui s’y instaurent) varie considérablement selon les époques et selon les traditions nationales. » (Idem)
• « La violence terroriste qui trouvent dans ces situations extraordinaires [le jdanovisme en URSS ou la « révolution culturelle » en Chine] l’occasion de s’accomplir pleinement n’est que la limite des violences ordinaires (…) et des formes douces de tyrannie qui s’exercent dans la République de Lettres » (Idem).

Pe mine această teorie m-a ajutat să gîndesc mediul literar din Moldova sovietică, şi anume Uniunea scriitorilor din Moldova, dincolo de percepţia comună (dominantă în mediul intelectual din care făceam parte în momentul elaborării tezei) ca faţă de o instituţie totalitară, care îşi exercită puterea de sus în jos, fiind ea însăşi subordonată Partidului. Teoria cîmpului social m-a făcut sensibil la variatele raporturi de forţă care au traversat această instituţie în funcţie de grupurile de apartenenţă, traiectoria socială, capitalurile sociale (literar, politic, lingvistic etc.) ale membrilor săi. Astfel, am descoperit în sînul acestei insituţii un clivaj geografic şi social între, pe de o parte, un grup de scriitori de origine basarabeană, şi altul de origine transnistreană. Primul reprezenta mai curînd polul care tindea spre o anumită autonomizare a acestui mediu literar faţă de factorul politic, în timp ce celălalalt, reprezentînd polul heteronom, tindea să păstreze supremaţia principiului politic asupra celui literar. Acest mediu literar a dobîndit totuşi la un moment dat o anumită marjă de autonomie relativă. Drept dovadă pentru această observație, către mijlocul anilor 1950, în confruntarea (politică şi simbolică) între cele două grupuri, principiul autonomizant a cîştigat asupra celui heteronom, în contextul  „dezgheţului” cultural, care nu a fost dus la bun sfîrşit decît odată cu perestroika şi independenţa R. Moldova.

Teoria „instituţiilor totale” (E. Goffman, Aziluri) mi-a fost de folos în teza mea mai puţin pentru viziunea „totalizantă” pe care ar putea să o proiecteze asupra instituţiei pe care am studiat-o (Uniunea scriitorilor din Moldova sovietică), ci pentru atenţia acestui sociolog faţă de actorii individuali ai instituţiei şi a propriului lor discurs despre aceasta.

Goffman atrage atenţia mai ales asupra următoarelor elemente de analiză:

• Instituţia este unitatea şi cadrul de analiză.
• Este studiat însă mai cu seamă punctul de vedere al membrilor instituţiei (« indigenii »)
• Luarea de distanţă faţă de « interpretarea autorizată » (« discursul psihiatric ») asupra internării şi a vieţii pacienţilor în instituţie.
• Sistemul de pedepse şi privilegii insituit de către adminsitraţia instituţiei.
• Strategiile de adaptare primară (conformare) şi secundară (extragerea beneficiilor personale) aplicate de pacienţi pentru a supravieţui moral constrîngerilor instituţiei.
• Instituţia totalitară este o imagine a societăţii în ansamblu din care face parte, ea este « à la fois un modèle réduit, une épure et une caricature de la société globale ». (Robert Castel, Présentation, Asiles)

Adaptate la obiectul meu de studiu, aceste principii de analiză a instituţiei s-au adeverit extrem de utile şi revelatorii asupra comportamentului strategic adoptat de membrii Uniunii scriitorilor din Moldova în condiţiile unei presiuni politice foarte puternice, mai ales în unele perioade (ex. jdanovismul postbelic), încercînd să-şi păstreze personalitatea şi o anumită marjă de autonomie faţă de aceste constrîngeri.

Prin urmare, modelele teoretice occidentale trebuiesc totuşi adaptate la specificitatea (socială, culturală, politică) a obiectului local pe care îl cercetăm. Aplicate fără discerămînt, aceste teorii ar putea induce anumite distorsiuni „metodologice”, cum ar fi europeocentrismul sau anacronismul. Ţinînd cont de aceste precauţii, teoriile „occidentale” ne pot ajuta să înţelegem mai bine obiectele noastre de cercetare, contribuind la verificarea şi la îmbogăţirea modelelor teoretice împrumutate.