O discuţie despre "hoţii în lege", tranziţie şi stat în spaţiul post-socialist

Vineri, 21 februarie, ora 16.30,  la Catedra de Istorie Universală, UPSC, a avut loc vizionarea filmului documentar "Воры в законе" (Hoţii în lege) şi o discuţie despre crimă organizată, tranziţie şi stat în spaţiul post-socialist.

Lecturi discutate:
1) Вадим Волков, "Силовое предпринимательство в современной России";
2) Catherine Verdery, "A Transition from Socialism to Feudalism? Thoughts on the Post-Socialist State", in What Was Socialism, and What Comes Next?, pp. 214-238.


Filmul documentar „Воры в законе” (Hoţii în lege), de Alexandr Ghentelev vorbeşte, din perspectiva a cinci cazuri, despre istoria crimei organizate în URSS şi Rusia, din a doua jumătate a anilor 1987, cînd a fost legalizat comerţul privat şi primele întreprinderi private, pînă în zilele noastre. Dincolo de efectul spectacular pe care personajele filmului, dar şi regizorul, încearcă să-l producă prin imaginea pe care le-o cultivă „hoţilor în lege”, filmul preia şi dezvoltă anumite teze care au fost expuse şi analizate de anumiţi cercetători ruşi şi occidentali (cum ar fi V. Volkov, K. Verdery, C. Humphrey, M. Burawoy) ai fenomenului interferenţei dintre criminalitate şi schimbarea sistemului economic în fosta URSS pe parcursul anilor 1990. Putem observa astfel, din naraţiunile subiecţilor intervievaţi, fenomenul "privatizării puterii" care a pus stăpînire pe Rusia şi fostele state sovietice pe fundalul slăbirii instituţiilor statului (şi a monopolului asupra violenţei legitime pe care acesta îl întruchipează) în anii 1990. După un adevărat „război civil” care se dezlănţuie în anii 1990 între diferite grupuri „criminale”, în anii 2000 are loc o „civilizare a moravurilor” (N. Elias) în sînul acestor medii semi-criminale, dar care sfîrşesc prin a se legaliza, dar şi o restabilire treptată a prerogativelor statului şi a controlului exercitate de acesta asupra marelor fluxuri informale de capitaluri. Statul preia controlul asupra „monopolului violenţei legitime”. În acelaşi timp, funcţii înalte în stat sînt influenţate din umbră de către cei care au ieşit învingători din „războiul civil” dintre grupurile interlope din anii 1990. Astfel, începînd cu anii 2000, se perpetuează un fel de „privatizare a puterii” prin influenţa intereselor private ale unor foşti „antreprenori violenţi”, deţinători ai unor capitaluri enorme, asupra marii politici.(Petru Negură)

Simţul justiţiei în socialismul tîrziu, cu Dorel Curtescu

Vineri, 24 ianuarie, ora 16.30, Atelierului Doctoral în Ştiinţe Sociale PLURAL a organizat un seminar şi o discuţie de film cu Dorel Curtescu despre „Simţul justiţiei în socialismul tîrziu”, pornind de la vizionarea filmului Гараж (1979), de Eldar Riazanov.

Locul de întîlnire: Catedra de Istorie Universală a Universităţii Pedagogice de Stat "Ion Creangă", bloc. 1, etaj 5, sala 508.

Lecturi recomandate (vezi fişiere ataşate):

1. Bourdieu, P. 1992. An Invitation to Reflexive Sociology. Chicago: University of Chicago Press: 94-114.

2. Boltanski, L., Thévenot, L. „The Sociology of Critical Capacity”. In: European Journal of Social Theory, 2(3): 359–377.

3. Pecherskaya, N. "Looking for justice: the everyday meaning of justice in late Soviet Russia". In: Anthropology of East Europe Review. 30 (2) Fall 20124. 

4. Amartya Sen, "Equality of Capacity".

Iată prezentarea în power-point de Dorel Curtescu despre "Simţul justiţiei în socialismul tîrziu":

Simtul justitiei in socialismul tirziu from Dorel Curtescu

Masă rotundă despre cartea Plutopia, de Kate Brown

Marți, 10.12.2013, la Catedra de istorie universală a UPSM a avut loc o masă rotundă/seminar de lectură asupra cărții Plutopia: Nuclear Families, Atomic Cities, and the Great Soviet and American Plutonium Disasters de Kate Brown. 

Moderator: Lynne Viola. 

Participanți:  Lynne Viola, Petru Negură, Andrei Cușco, Mariana Goina, Veronica Banaru-Bohanțov, Diana Dumitru, Alexandru Voronovici.

La această masă rotundă s-a discutat despre conţinutul cărţii Plutopia, dar şi despre stilul academic în care a fost realizată această carte. Majoritatea vorbitorilor au apreciat originalitatea acestei cărţi, prin felul în care autoarea a ştiut să îmbine rigoarea academică şi o subiectivitate asumată (prin naraţiunea dusă la persoana I). Studiul de caz comparativ al celor două oraşe „atomice” (în care se producea plutoniu, pentru armament nuclear) - Oziorsk şi Richland – arată, în ciuda unor aşteptări comune, similaritatea politicilor şi strategiilor pe care statele sovietic şi american le promovau în aceste oraşe cu statut special. Potrivit unor vorbitori, aceste studii de caz sînt revelatoare asupra felului în care URSS şi SUA au construit nişte comunităţi de cetăţeni loiali, deseori în ciuda unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi cum, în acelaşi timp, un anumit număr de categorii au fost excluse din această comunitate. Cartea lui Kate Brown a stimulat de asemenea discuţii interesante despre preţul libertăţilor şi mai ales al renunţării la ele, despre natura statului social în URSS şi SUA, despre interesele strategice ale statului  şi felul în care aceste interese erau promovate în ciuda intereselor evidente ale cetăţenilor şi ale comunităţilor din aceste oraşe şi din împrejurimile lor. 

"Studiile "subalterne" şi pertinenţa teoriilor occidentale în cercetarea subiectelor "postcoloniale"

Un seminar de lectură pe tema "Studiile „subalterne” şi pertinenţa teoriilor occidentale în cercetarea subiectelor „postcoloniale”', moderat de Vitalie Sprînceană.

Seminarul a avut loc vineri, 26 aprilie, ora 17.00, la Catedra de istorie universală, Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă", etajul 5, sala 508.

Au fost discutate următoarele texte:

Texte principale:
1) Edward Said, "Shattered Myths", in A.L. Macfie (ed.), Orientalism. A Reader, pp. 89-117.
2) G.C. Spivak, "Can Subaltern Speak?", p. 24-28.

Alte texte recomandate:
3) Dipesh Chakrabarty Provincializing Europe, Introduction pp.3-24.
4) Harald Fischer-Tiné, Post-colonial studies: http://www.ieg-ego.eu/en/threads/europe-and-the-world/postcolonial-studies/harald-fischer-tine-postcolonial-studies
5) Antonio Gramsci, "On Hegemony and Direct Rule", pp. 38-40.

Pentru participanţii care preferă să citească în limba rusă, iată cîteva texte importante în limba rusă ăn fişierele ataşate: o discuţie asupra cărţii lui E. Said de M.D. Nikitin, cartea lui Said, Orientalismul (de citit mai ales introducerea).

La fel, s-a propus pentru citire: Гайятри Чакраворти Спивак // Могут ли угнетенные говорить?
http://www.chtodelat.org/index.php?option=com_content&view=article&id=850%3A-i-&catid=183%3Awhat-are-classics&Itemid=332&lang=en

Iată prezentarea în power Point a lui Vitalie Sprînceană:

Postcolonial studies by Vitalie Spr from Petru Negura

Roundtable on Mark Edele's Stalinist Society, 1928-1953 (2011), with Lynne Viola

Notes from the round table / reading seminar on the recent debates and (re)interpretations of Soviet social history during the Stalinist era. The discussion was focused on the recent book by Mark Edele: Stalinist Society, 1928-1953 (New York: Oxford University Press, 2011).

Keynote speaker: Prof. Lynne Viola.
Moderator: Alexandr Voronovici. Participants: the PLURAL Doctoral Seminar and the World History Department members.

The round table took place at the Department of World History, Moldova Pedagogical State University (MPSU), Chisinau, on April 11th.

Notes by Prof. Lynne Viola

Introduction

I. Some background notes...

            A. totalitarian model dominated American historiography on the Soviet Union

                        1. under the rubric of "know thy enemy," Russian research centers created at Harvard and Columbia; money poured in; government contracts abounded

                        2. totalitarian model was useful to the US government in so far as it

                                    a. highlighted ideology/communism

                                    b. seperated state from people, suggesting people were at least                                             passively resistant and awaiting the universal gift of democracy

                                    c. became a powerful academic movement with strong ties to government                                      and intelligence, not to mention funding

            B. revisionist scholars began to challenge the totalitarian model

                        1. first generation--1960s and 1970s

                                    a. politicized in the opposite direction

                                    b. suggested that Stalinism was not inevitable

                                                1.) revolution was a social revolution

                                                2.) NEP was an alternative to Stalinism

                                                3.) Lenin had turned against Stalin in his last years

                        2. second generation--1980s

                                    a. led by non American Sheila Fitzpatrick

                                    b. key arguments

                                                1.) social support for Stalin, esp. in FFYP (Fifth Five Year Plan)

                                                2.) center-periphery conflicts

                                                3.) undergovernment

                                                4.) push for professionalization--sources, etc.

            C. 1990s

                        1. Malia leads renewed attack on revisionists, without differentiation,                                 comparing them to Holocaust deniers; Richard Pipes also active with memoir, Vixi

                                    a. could write this off as hysterics of an angry old man

                                    b. but this angry old man had good contacts in the press

                                    c. discussion widens; people talk about "revisionists" in the                                                  abstract, often without naming names while at the same time not discussing the content of their work; witch hunt aspect

                        2. two key schools developing in US at Columbia and Chicago

                                    a. Columbia: modernity, subjectivity (theory)

                                    b. Chicago: social history, archival prowess (empirical bent)

                                    c. competition between the two schools

                                    d. attacks continue on Sheila Fitzpatrick and revisionists, mainly                                         led now by young Columbia scholars, regroups at Kritika

                                    e. key politics here--neocon anti-government stance; in this case, the Enlightenment and its supposed stress on the role of the state in "gardening" society became the enemy

II. Edele's book comes in response

            A. in a sense, it is a revisionist manifesto, arguing against

                        1. the dominance of ideology

                        2. the idea of the Soviet Union as a kind of monolithic entity

            B. argues that "Soviet society was complex and not completely 'totalized'." focus   on pluralism, complexities of social identities, continuities with earlier period of Russian history; characterizes state as "limping Behemoth", meaning weak government, esp. in countryside

            C. also argues about small 'p' politics in the field and the enforcement of conformity, largely via Kritika

III. My read

            A. I agree with much of what he says, but...

                        1. question the form of this book--an essay? a textbook?

                        2. also think almost of all of what he writes is decidedly not new

                        3. but what is most important is an acknowledgement of the unfairness of                          the attacks on revisionists and the dominance of one tendency

                                    1.) attacks have been veiled--no names attached; no discussion of                                        work; not clear whether a revisionist is a personal attribute (Sheila Fitzpatrick and Arch Getty will always be revisionists) or has something to do with content of work

                                    2.) my own opinion, is that it is time to go beyond the cold war; to                                      cease polemics; to encourage multiple points of view--otherwise, the field stagnates

            B. I would recommend as best surveys of American thinking about Russia and Soviet Union--the works of David Engerman: Modernization from the Other   Shore and Know Your Enemy

                        1. to understand the historiographical debates in American sovietology,                              one must contextualize within American history; Engerman is an Americanist
                        2. he is also able to analyze historiographical developments within the                                 larger context of the development of history as a discipline, looking at influences from other national areas as well as looking at the growing pains of a field as it pulled away from its government minders.

"In my opinion, Mark Edele's book is an interesting attempt to frame, what he calls, the “neo-totalitarian political economy of Stalinism”. At the same time Edele has also other, additional goals in the book. Thus, he tries to challenge the “modernity school” in the Soviet studies, which in last decade became one of the dominant schools in the historiography. At the same time he aims to resurrect the economic history of the Soviet Union, written in a simple and comprehensible manner. Following these goals, Edele is also trying to create a new interpretation for the analysis of the Stalinist society, which should go beyond the existing historiographical clashes and struggles in the Soviet studies. Nevertheless, as the last chapter of the book suggests his views, positions, and attitudes are still deeply embedded in and influenced by the existing historiography of the Soviet Union and its politics.

Edele's arguments are also weakened by his inconsequent and ambiguous use of many key terms and concepts. For instance, his use and understanding of the concepts “totalitarianism” or “neo-totalitarian” is not always clear. Mostly, it looks like for Edele the “(neo-)totalitarian” character of the Soviet Union under Stalin boils down to the use of terror and violence. Yet, this is a rather simplistic and one-sided use of the concept. Similarly, Edele's understanding of “Stalinist” and “Stalinism” remains ambiguous. It remains unclear whether Mark Edele uses the terms only in chronological sense, just as the shortcut for the Soviet society under Stalin, or he attributes some qualitative characteristics to them.

Despite certain shortcomings Edele's book is an engaging and useful reading for anybody interested in Soviet history. It is written in a relatively easy and comprehensible language. Very possibly, while writing the book, Edele viewed as one of his main target groups undergraduate and graduate students, whom he aimed to “convert” to his interpretation of the Stalinist society. At the same time Edele's book would be also an interesting and provocative reading for the specialists, who may find the author's arguments and readings of the historiography of use for their research and teaching." 

(note by Alex Voronovici)

 “In the Stalinist Society, 1928-1953, M. Edele purposely simplifies the history of USSR in the Stalinist era. Edele’s book proposes a synthesis of the current historical debate on Stalinism. The author is ambitious in his scope, but modest in the form of his writing: as Edele points out in the introduction, the book is rather a historical essay, than a classical scholarly monograph.

While reading this book, I hoped that it will succeed to overcome the antagonistic paradigms (‘totalitarianism’ vs. ‘revisionism’) of the Soviet history, as well as the usual biases and binary concepts (e.g. state vs. society, victims vs. perpetrators, etc.) related to the study of the USSR. Indeed, Edele tries to do so, at least until the last chapter, where he overtly expresses his sympathies, antipathies and scholarly allegiances.

As Lynne Viola said earlier (in this discussion), Stephen Kotkin could not make his scholarly work without Sheila Fitzpatrick’s contribution. We can add that Fitzpatrick herself could not write her books without the contribution of the first historians of the USSR, the so-called ‘totalitarians’. The debate and the polemics are intrinsic features of the academic life, all the more in historical milieus. However, sometimes, when exacerbated by ideological and political adhesions, the polemics biases the academic / historical communication, instead of stimulating the discussion and exchange of ideas. Thus, it is also needed to go beyond the polemical dimension of the academic / historical writing, by reconciling the traditionally opposite paradigms.

In the first chapter (“Stalinist life”), Edele uses the socio-biographical approach, in order to go deeper into the ‘Soviet society’, through the life story of a specific individual. By shedding light over the contradictions and the shadows of a particular life experience, in the context of an epoch of tremendous changes (the “Revolutions from above”), the author attempts to de-reify the ‘Stalinist society’ itself.

Edele also makes an attempt to analyze ‘sociologically’ the state building process – i.e. the bureaucratization and setting up of a state totalitarian authority – in Stalin’s Russia / USSR, trying to explain the relationship between the Soviet people / citizens and the Soviet / Communist State-party and the sources of the Soviet power’s legitimacy in terms of M. Weber’s theory of authority.”

(notes by Petru Negura)

Seminar de lectură: Uzul şi abuzul conceptelor: conceptul de feudalism

(Seminar de lectură moderat de Mariana Goina, Dr. CEU, Budapesta, lector Univ. Ped. de Stat "Ion Creangă")

Rezumatul prezentării:

I begin my presentation on the Uses and Abuses of Concepts in History on Max Weber’ theory about the Ideal Type and the utility of concepts. However, the misuse of certain concepts and their overstretching may mislead the researcher. A follow with the case study on the use and abuse of a concept based on the article of Elizabeth A. R. Brown, “The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe” in The American Historical Review, Vol. 79, No. 4 (Oct., 1974). Brown analyses the concept of feudalism has dominated the study of the medieval past and how the term has radically influenced the way in which the history of the Middle Ages has been conceptualized and investigated during the last two centuries. She traces the creation of the term Feudalism in the Seventeenth Century and its use by leading historians despite their acknowledgement of the ambiguities of the construct and of its imprecise meaning. As an alternative, the author proposes a research focused on specific regions and time periods and on individual elements that must be observed as they developed, interacted, and changed. Thus, she claims, “those who are introduced to the study of medieval social and political life in this way will be far less likely to be misled about the conditions of existence in the Middle Ages.”
As a conclusion, I discuss Sartori’s claim that the researcher needs to use theory and concepts. However, he needs to “to master ‘theory’ and ‘method’ and become a conscious thinker, and not to be mastered by ‘method’ or ‘theory’ and thus, be an unconscious thinker. (Sartori, 1970:55).

Iată prezentarea în Power Point a Marianei Goina:

Chisinau feudalism 2013 mariana from Petru Negura

Nişte imagini de la seminar:

Şi o scurtă înregistrare video de la o parte a acestei discuţii:

Poliţia secretă şi societatea sovietică în epoca lui Stalin: încercări de reinterpretare (seminar de lectură)

În cartea sa (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale University Press, 2009) David Shearer vede rolul represiei staliniste într-un context mai larg socioeconomic și politic, oferind o analiză minuțioasă a ceea ce el numește „Stalin’s martial law socialism”. Shearer considera că bazele acestui model au fost puse în anii haotici ai primului cincinal (1928-1932). În aceşti ani, din cauza colectivizării şi deschiaburirii, plus industrializarea s-au creat dislocări masive ale populaţiei. Shearer priveşte criminalitatea urbană şi dezordinile sociale ca pe nişte probleme reale, care îngrijorau orice cetăţean ordinar, dar şi directorii de uzine şi conducerea politică a statului. El arăta cum regimul, speriat de preluarea oraşelor de către elementele criminale şi terifiat de crimele economice omniprezente, a început sa vadă crima şi populaţiile marginale drept o ameninţare reală asupra securităţii statului. În ianuarie 1933 Stalin a declarat că a început o nouă etapă a războiului de clasă, una în care criminalitatea reprezenta cel mai serios pericol în calea construcţiei socialismului.

            Shearer identifica tendinţa de politizare a crimei, care se observa prin unificarea birocraţiei poliţiei sub conducerea lui Yagoda şi controlul direct al lui Stalin. La fel, el detaliază introducerea sistemului de paşapoarte, ca o metodă de impunere a restricţiilor pentru centrele urbane de o importanţă unională, precum şi includerea unui număr de campanii de „defensivă socială”, menite să îmbunătăţească ordinea socială prin deportări extrajudiciare a criminalilor şi oamenilor marginali. Poliţia civilă, dar şi cea politică a utilizat sistemul de paşapoarte şi autoritatea extraordinară pentru a deporta „elementele sociale periculoase” şi pentru a începe o serie de campanii împotriva criminalilor, speculanţilor, delicvenţilor juvenili, vagabonzilor şi anumite comunităţi minoritare ce locuiau în zonele de frontieră, sensibile în anii 1935 şi 1936. Astfel, poliţia a transformat şi mai mult geografia mozaică a teritoriului sovietic.

            De o importanţă enormă, în opinia lui Shearer, este faptul că sistemul a oferit anume politiei, şi nu autorităţilor civile, puterea de a defini statutul civil al fiecărei persoane care a primit un paşaport, iar în acest mod şi compozitia socială şi etnică a societăţii sovietice. Aceste noi identităţi atribuite devin aproape imposibil de eradicat ulterior. Oricine a avut o confruntare cu poliţia, se ciocnea de o limitare pe viaţă a dreptului de reşedinţă, de limitarea drepurilor de angajare şi lipsirea drepturilor de vot.

            Shearer atrage atenţia asupra faptului că 2 experienţe importante ale poltiei (operaţiile în masă de deschiaburire şi campaniile din 1935 şi 1936) au creat precedente pentru ceea ce noi cunoaştem sub termenul de „operaţii de masă”, listele populatiei suspecte fiind în mare parte pregătite atunci, pe cînd violenţele au început abia în iulie 1937. La fel ca şi Hagenloh, Shearer considera că aceste operaţii în masă erau operaţii de „curăţare”, predestinate distrugerii odată şi pentru totdeauna a elementelor sociale, care ar putea fi o bază pentru o rebeliune anti-sovietică. La fel, autorul conclude că rezultatul scontat nu a fost obţinut, în schimb a deraiat în campanii arbitrare de omucidere. În cadrul operaţiei 00447 au fost arestaţi circa 800 000, dintre care 367 000 au fost ucişi. În aceste condiţii, Shearer este împotriva utilizării termenului de „Marea Teroare” şi propune în schimb termentul de „epurari în masă”. El argumentează acest termen prin faptul că intenţia liderilor statului şi politiei în acest caz nu era de a teroriza masele, ci de a le „curăţi” (spre deosebire, de exemplu, de „teroarea revoluţionară” a lui Lenin). Printre alte cauze principale ale epurărilor în masă autorul menţionează frica lui Stalin, care se intensifica mai ales în perioada războiului civil din Spania, de „coloana a 5-a”, în cazul unui potenţial război. Ideea posibilităţii unei „rebeliuni populare” ale maselor de nemulţumiţi, conduşi de un grup restrîns de cadre nemulţumite/ elite/ spioni se plasează în centrul atenţiei lui Stalin, dar şi a altor lideri de partid şi a aparatului represiv. În tendinţa de a anticipa o asemenea derulare a evenimentelor, operaţiunile de epurare în masă se concentrează pe acţiuni la 2 nivele:  1) a eşalonului superior (pentru a preveni revolta cadrelor) şi, la nivelul inferior, 2) culacii, foştii culaci, exilaţii de tot soiul, criminalii, „lishentsy” (persoanele lipsite de drepturi cetăţeneşti), si foştii „lishentsy”, suspectaţi de acte potenţiale de trădare.

            Shearer considera că dupa cel de al doilea război mondial, „socialismul marţial” („martial law socialism”) începe a ceda calea unui alt model de „administrare de stat autoritară” („authoritarian service state”), iar pedepsele se aplică nu atît pentru apartenenţa la unele categorii identitare, ci pentru condamnările judiciare pentru încălcarea legii (deşi spune că pe teritoriile cucerite în 1939, regulile vechi de categorisire în termeni naţionali au persistat pentru o perioadă mai îndelungată). Mai departe, se va conta pe metode tradiţionale de poliţie şi forme judiciare de disciplinare a societăţii, iar oamenii vor fi pedepsiţi pentru ceea ce au facut şi nu pentru ceea ce sînt.

(Diana Dumitru)

Aici puteţi viziona o parte a discuţiei de la acest seminar de lectură:

Poliția sovietică din cartea lui Shearer nu este doar poliția secretă/politică care descindea la casele oamenilor ca să-i aresteze în mijlocul nopții și să-i condamne la ani buni de pușcărie sau deportare. Shearer încearcă să demonteze această imagine ce încă mai domină mentalul colectiv post-sovietic. Milițianul sovietic este perceput mai degrabă ca un subiect activ în mecanismul de inginerie socială a statului sovietic. Sarcina sa de bază este să contribuie la modelarea societății socialiste prin diverse mijloace: de la arestarea oponenților politici și până la supravegherea ordinii publice. În acest sens, pe de o parte miliția sovietică avea un rol important în persecutarea oponenților politici, dar pe de altă parte, aceasta se implica în acitivități tipice pentru forțele de poliție din societățile occidentale. Analiza lui Shearer se integrează în paradigma modernității sovietice, în care statul sovietic, de rând cu alte state moderne, participa la modelarea unei societăți, folosind printre altele și poliția în acest scop.

(Alex Leşanu)

Cartea lui David Shearer (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ. Press, 2009) aduce o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930 şi mai cu seamă a „marelor epurări” din din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa de a depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei sovietice, întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din şcoala „totalitară” (primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în timp ce „totalitarienii” îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în jos, de înţelegere a „tragediei sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage atenţia asupra unei laturi capitale a epurărilor, realizate pe criterii sociale (şi nu doar pe cele politice). Aşadar, unul din motivele principale ale epurărilor din 1937-38 a fost intenţia statului sovietic de a instaura – sau restabili – ordinea într-o societate care altminteri risca să explodeze, sub presiunea migraţiei interne dintr-o regiune în alta şi de la sate la oraşe, mai ales în urma colectivizării forţate din primul cincinal şi a foametei cumplite care a decimat populaţia rurală din Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele sovietice din acea epocă, mai ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33 cu persoane venite de la sate în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau rîndurile categoriilor „deviante” (vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest sens, am putea spune că statul sovietic a încercat să rezolve o problemă de ordin social cu ajutorul poliţiei (miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun de afaceri interne (NKVD), prin comasarea departamentului politic şi al celui civil, suplinind astfel un deficit important al insituţiilor de protecţie şi asistenţă socială, neputincioase să regleze aceste probleme pe căi şi cu resurse proprii. Într-un fel, statul sovietic a încercat să rezolve în 1933-34 un dezechilibru social pe care tot el l-a creat prin măsurile voluntariste aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere în zonele rurale (colectivizarea şi dekulakizarea). Astfel, administraţia sovietică a declanşat un adevărat cerc vicios al unui mecanism de „profeţie autorealizatoare” (persoanele etichetate drept „duşmani” sau „paraziţi” vor sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa unui amplu mecanism de excludere), generînd un sistem represiv, care va continua să se hrănească din sine însuşi, asemeni şarpelui Ouroboros.

(Petru Negură) 

Iar aici puteţi audia înregistrarea integrală a acestui seminar de lectură:

Semnificaţiile sociologice ale timpului (Seminar de lectură)

Seminar moderat de Petru Negură

Vineri, 1 martie 2013, ora. 17.00

Catedra de Istorie Universală, UPSM

Texte pentru lectură: 
1) Norbert Elias, "Time and Timing", in Norbert Elias (Stephen Mennell, Johan Goudsblom, eds.), On Civilization, Power, and Knowledge: Selected Writings, University of Chicago Press, 1998, pp. 253-268.
2) Eviatar Zerubavel, "Social Memories: Steps to a Sociology of the Past", Qualitative Sociology, Vol. 19, No. 3, 1996, pp. 283-299.

3) Eviatar Zerubavel, "The Language of Time: Toward a Semiotics of Temporality", The Sociological Quarterly, Vol. 28, No 3, pp. 343-356 (facultativ).

Petru Negură:

Am propus pentru discuţie aceste texte despre semnificaţiile sociologice ale timpului (mai cu seamă eseul lui N. Elias despre timp) pentru că, în opinia mea, o reflecţie sociologică asupra „timpului” în viaţa oamenilor de zi cu zi ne-ar putea ajuta, pe noi – cei care avem de a face în cercetările noastre cu această noţiune (sau cu noţiuni derivate din aceasta) – să de-reificăm şi să luăm o distanţă critică faţă de ceea ce se înţelege în general prin „timp”. Această noţiune este încărcată în limbajul nostru comun de metafore reificatoare (timpul văzut ca un „rîu” sau „cale”, care se scurge sau se mişcă unidirecţional şi irevocabil) şi de conotaţii misterioase, cu caracter „filozofoid” (timpul ca entitate abstractă, apriorică). Reflecţia lui Elias se îndreaptă în mod critic şi faţă de teoriile fenomenologice şi psihologice ale timpului, care citesc „timpul” ca pe o entitate eminamente individuală (percepută în mod separat şi subiectiv de indivizi autonomi – a se vedea de exemplu eseurile lui H. Bergson despre timp şi memorie).

Primele preocupări sociologice de înţelegere a timpului au apărut în opera lui Emile Durkheim şi în cele ale discipolilor săi (E. Hubert, M. Mauss şi M. Halbwachs). În lucrarea sa Formele elementare ale vieţii religioase, Durkheim defineşte timpul ca pe o categorie de înţelegere, printre altele (alături de noţiunile de spaţiu, gen, număr, cauză, substanţă, personalitate etc.). Aceste categorii sînt, după el, asemenea unor „cadre solide care ne organizează gîndirea” (21): „(...) să încercăm – spune sociologul, să ne reprezentăm ce ar însemna noţiunea de timp, făcînd abstracţie de procedeele prin care îl divizăm şi măsurăm, prin care îl exprimăm cu ajutorul unor semne obiective, un timp ce nu ar fi o succesiune de ani, luni, săptămîni, zile şi ore! Ar fi aproape de neconceput. (...) este ca un cadru abstract şi impersonal care cuprinde nu numai existenţa individuală ci şi cea a omenirii. (...) Nu timpul meu este astfel organizat, ci timpul obiectiv, gîndit de indivizii unei civilizaţii. Chiar şi aceasta ne lasă să întrevedem că o asemenea organizare trebuie să fie colectivă. Şi, într-adevăr, observaţia a stabilit că asemenea necesare puncte de reper, faţă de care toate lucrurile sînt clasate temporal, sînt împrumutate din viaţa socială. Divizarea în zile, săptămîni, luni, ani corespunde periodicităţii riturilor, sărbătorilor şi ceremoniilor publice. Calendarul exprimă ritmul activităţii colective, avînd funcţia de a-i asigura regularitatea” (idem, 22)

Opera lui Durkheim este în mod voit polemică, susţinînd un determinism absolut al socialului (colectivului) asupra acţiunilor individuale. Pe de altă parte, sociologii individualişti (post-weberieni) au conceput societatea ca pe o sumă şi o interacţiune a unor acţiuni individuale (făcute în baza unui calcul raţional). Gîndirea lui Elias încearcă să depăşească categoriile dihotomice care au organizat (şi distorsionat în mare măsură, zice sociologul) gîndirea ştiinţifică, inclusiv pe cea sociologică. Potrivit lui Elias, nu putem înţelege „societatea” fără manifestările sale individuale (care asigură societăţii o anumită dinamică, prin caracterul lor creativ). Dimpotrivă, aceste două dimensiuni (colectiv şi individual) corespund unor poluri în tensiunea cărora (şi în spaţiul de joc al căruia) se exercită viaţa individuală şi socială a fiinţelor umane. Prin urmare, spre deosebire de Durkheim şi de sociologii şcolii durkheimiene (şi, mai tîrziu, de structuro-funcţionaliştii americani), Elias a încercat să înţeleagă semnificaţiile timpului, cuprins în acţiunea dintre aceste două poluri, care formează împreună ceea ce el defineşte drept o „configuraţie” (în engleză: „configuration” sau „figuration”). După Elias, noţiunea de timp – şi constituirea sa ca normă socială cu forţă de constrîngere – a evoluat prin intermediul experienţei umane într-un „lung proces intergeneraţional de învăţare” („Time and Timing”, 253). Timpul (social) este astfel un „mijloc de orientare”; el are un rol deopotrivă regulator (în măsura în care ajută oamenii să-şi coordoneze activităţile) şi integrator (timpul însemnînd un cadru temporal de referinţă faţă de care indivizii unui grup îşi sincronizează activităţile prin referinţă unul faţă de celălalt şi, cel puţin în mod implicit, la grupul din care aceştia fac parte).

Propun următoarele teme de discuţie, în baza textului lui Elias („Time and Timing” din Time: An Essay, 1992):

     

Timp social şi timp natural: o falsă antinomie: „We are apt to think and to speak in terms which suggest that ‘society’ and ‘nature’, ‘subject’ and ‘object’, exist independently of each other. This is a fallacy which is hard to combat without a long-term perspective.” (256)

Dimensiunea regulatorie şi instrumentală a timpului în practica vieţii de zi cu zi (în opoziţie cu conceptualizările abstracte în filozofie şi fizică).

Acţiunile individuale şi evoluţiile sociale între „alegere” şi „libertate relativă”, între constrîngere (exterioară) şi reţinere (interioară / interiorizată).

Habitus-ul social „civilizat”: mecanisme de autocontrol interiorizat; timpul – o reţinere (constrîngere interiorizată).

Societăţile „simple”: reţineri (restraints) exterioare. În societăţile complexe ele sînt interiorizate.

Configuraţia „Timp de lucru / loisir”, în care fiecare din aceste poluri se defineşte pe celălalt.

Timpul ca simbol (relaţional) între serii de continua de schimbări: „(...) the word ‘time’ one might say, is a symbol of a relationship that a human group, that is a group of beings biologically endowed with the capacity for memory and synthesis, establishes between two or more continua of changes, one of which is used by it as frame of reference or standard of measurement for the other (or others).” (259)

Ipostazele timpului:

-          Continuitate / discontinuitate

-          Recurenţă

Timpul în societăţile agrare – subordonat unor nevoi sociale, în funcţie de ciclurile naturale.

Coordonarea timpului în istoria europeană, între putere religoasă (ecleziastică) şi putere laică. Acest lucru ne arată că timpul a fost şi rămîne o miză de putere. Instanţele care coordonează cu timpul au o putere de influenţă şi asupra grupului în care acest cadru temporal de referinţă este valabil.

Iată şi nişte secvenţe video de la acest seminar:

“Importanţa tehnologiilor în societatea sovietică” (Seminar de lectură)

Pe 7 februarie, la ora 17.00 a avut loc un seminar de lectură pe tema “Importanţa tehnologiilor în societatea sovietică”, moderat de Alexandru Leşanu. Texte pentru lectură: Andrew Jenks, "A Metro on the Mount: The Underground as a Church of Soviet Civilization" in Technology and Culture, 41.4 (2000) 697-724; Kristin Roth-Ey, "Finding a Home for Television in the USSR, 1950-1970", in Slavic Review, Vol. 66, No. 2 (Summer, 2007), pp. 278-306; Opţional: Владимир Дудинцев, "Белые Одежды"(cartea poate fi accesată aici: http://flibusta.net/a/2747). Seminarul a fost găzduit de Catedra de Istorie Universală, UPSM.

Iată rezumatele unor comentarii făcute la acest subiect: 

Andrew Jenks prezintă metroul ca pe un instrument de inginerie socială prin care puterea sovietică intenţiona să formeze omul sovietic. Mai mult ca atât, prin participarea sa la construcţia metroului moscovit, cetăţeanul sovietic nu construia numai tuneluri, dar participa şi la formarea sa ca "homo sovieticus." În opinia lui Jenks, metroul moscovit, ca şi tehnologiile sovietice în general, se deosebeau de tehnologiile capitaliste prin faptul că sovieticii nu apelau la economia de piaţă ca să facă tehnologiile mai eficiente. Dimpotrivă aspectul eficienţei şi rentabilităţii era de multe ori sacrificat pentru importanţa ideologică a acestei construcţii. În acest sens, metroul moscovit trebuia să fie nu numai eficient, dar şi util pentru educarea cetăţeanului sovietic. Aceeaşi funcţie educativă era prevăzută pentru televiziune. Doar că, după cum arată şi Kristin Roth-Ey, autorităţile sovietice aveau anumite frustrări în legătură cu utilizarea televiziunii. Anume din aceasta cauză începuturile televiziunii în URSS ţin mai mult de unele iniţiative locale decît de iniţiativa Moscovei. Din punctul de vedere al regimului sovietic, televiziunea avea un statut inferior altor forme de propagare a mesajului oficial, cum ar fi: lecţiile publice, cinematografele, teatrele sau radioul. Or, aceste forme erau mult mai apreciate de oficialii sovietici pentru că permiteau participarea colectivă a cetăţenilor sovietici precum şi o oarecare monitorizare a modului în care se recepta mesajul oficial. Pe de altă parte, televiziunea prezenta unele dificultăţi pentru că autorităţile sovietice nu puteau să cunoască modul în care populaţia reacţiona la unele programe de televiziune în condiţiile vizionării televizorului în propriile apartamente.
(Alex Leşanu)

Iată o scurtă imagine video a acestei întîlniri.

Cele două texte (primul, al lui Andrew Jenks, despre construcţia metroului moscovit la începutul anilor 1930, al doilea, de Kristin Roth-Ey, despre televiziunea sovietică în anii 1950-1970) analizează caracterul binar şi echivoc al modernizării sovietice.
Din motivul raportului emulatoriu cu modernitatea occidentală, proiectul sovietic de modernizare (industrializare, tehnologizare) a avut, pe de o parte, un caracter utilitar, îndreptat să construiască un sistem şi o infrastuctură moderne în slujba cetăţenilor şi, pe de altă parte, un caracter simbolic, menită să edifice o comunitate, prin punerea în scenă a unei naraţiuni mitice, teleologice, cu funcţie pedagogică, despre construcţia comunismului, a statului muncitorilor şi a omului sovietic. Ultima dimensiune, mitico-simbolică, este totodată strict legată de puterea şi controlul pe care statul sovietic (ca entitate modernă) avea ambiţia de a le exercita asupra cetăţenilor sovietici, determinîndu-i să interiorizeze normele şi valorile acestui stat, într-o epocă în care societatea sovietică, traversată de crize profunde, era percepută ca fiind dificil controlabilă. 
Construcţia metroului moscovit (ca şi alte şantiere de proporţii din acea vreme, cum era Palatul Sovietelor) urmărea să reproducă în registru simbolic (şi alegoric), la scară redusă, societatea sovietică în general. Metroul devenea astfel, în ochii arhitecţilor săi ideologici, un loc în care poporul sovietic întruchipa mersul organizat şi canalizat spre comunism, sub autoritatea partidului şi a organelor de control instaurate şi legitimate de acesta şi, în acelaşi timp, prin exerciţiul unei supravegheri reciproce. În acest sens, posturile miliţiei la intrarea metroului, în mijlocul escalatoarelor şi la capătul lor aveau funcţia unor observatoare de tip panopticon. În acelaşi timp, această autoritate interiorizată urma să dea naştere unui control social reciproc (synopticon). Mersul spre comunism era punctat de etape teleologice – staţiile Revoluţiei, Lenin, Dinamo etc. – şi patronat de panteonul de eroi sacri şi de arhetipurile „profane” ale omului sovietic.
În cazul apariţiei televiziunii, în 1955, relaţia dintre latura pur modernistă şi cea simbolico-ideologică se afla într-o relaţie complicată de ambiguitatea acestui medium de masă în percepţia elitelor politice sovietice din epocă. Faţă de mijloacele de comunicare de masă existente la acea dată – presa scrisă, radioul, cinematografia etc. – televiziunea era suspectată de a încuraja un consum şi un comportament individualizat, domestic. Alături de celelalte mijoace de comunicare, televiziunea avea menirea de a construi o „comunitate imaginată” pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice, prin transmiterea ubicuă a unui mesaj centralizat. Pe de altă parte, administratorii politici ai televiziunii trebuiau să rezolve anumite dileme legate de diversitatea socială şi culturală a publicului ţintă, de multiplicitatea receptării de către acesta şi de compromisul inevitabil între misiunea educativă şi sarcina strategică şi inevitabilă de divertisment pe calea acestui nou şi extrem de puternic mijloc de comunicare.
(Petru Negură)

Articolele discutate investighează relația dintre tehnologie și sistemul politic în Uniunea Sovietică. Ele sugerează că, deși dezvoltarea tehnologiilor a reprezentat un aspect important al sistemului sovietic, aceasta a fost făcută de cele mai multe ori prin intervenție „de sus”. Logica politică a condiționat adoptarea și implementarea tehnologiilor – această logică a acordat prioritate eficienței politice și propagandistice mai degrabă decît rentabilităţii economice.
Totodată aceste articole chestionează și limitele condiționării sociale a tehnologiei. În investigația sa despre construcția metroului din Moskova, Jenks arată că acesta s-a integrat relativ bine și rapid în contextul sovietic deoarece în Uniunea Sovietică existau deja toate precondițiile pentru funcționarea eficientă a unui sistem de metrou – distanțe considerabile, aglomerație urbană, surplus de populație ce trebuia să ajungă la locul de muncă.
Prin contrast, așa cum arată articolul lui Kristin Roth-Ey, televiziunea, deși introdusă foarte devreme în Uniunea Sovietică, s-a găsit într-o stare de relativă sub-dezvoltare pînă spre sfîrșitul anilor ’60. Această situație poate fi explicată prin faptul că sistemul politic a putut găsi un uz satisfăcător tehnologiei și a putut developa potențialul propagandistic și de educație al acesteia abia cînd contextul – Războiul Rece, sfîrșitul comunismului auster – a cerut-o.
(Vitalie Sprînceană)

Iată un film documentar care vorbeşte despre construcţia metroului moscovit, completare la articolul lui A. Jenks. Vizionare plăcută şi utilă!

Aici puteţi asculta întreaga discuţie de la această şedinţă: 

http://yourlisten.com/channel/content/16954289/Tehnologia_sovietica