Profeţia în literatura istorică bizantină şi slavo-română de la origini până la sfârşitul sec. XVI (Andrei Prohin, drd, 17 noiembrie 2011)

Andrei PROHIN, doctorand,

Facultatea de Istorie şi Filozofie,

Universitatea de Stat din Moldova

Titlul proiectului meu de cercetare este : «Profeţia în literatura istorică bizantină şi slavo-română de la origini până la sfârşitul sec. XVI» și este realizat sub îndrumarea dlui Emil DRAGNEV, doctor în istorie, conferenţiar universitar.

În accepţiune comună, opera istorică este consacrată prin excelenţă trecutului (cu milenii, secole sau mai putin de o săptămână în urmă). Sursele narative ale Evului Mediu probează faptul aparent paradoxal că autorii, în paralel cu înregistrarea celor întâmplate, enunţau şi idei despre viitor. Bogata literatură istorică a Bizanţului (istorii, cronici, cronografe, breviarii, compendii) ne-a transmis, în mod explicit, dar și mai frecvent în formă aluzivă, diverse scenarii profetice. Recurența acestui tip de informaţii ilustrează o certă înclinaţie a gândirii istorice, precum şi interesul de care se bucurau prezicerile în societatea medievală. Majoritatea cronicarilor comentau faptele şi personalităţile din perspectiva moralei creștine. Formulând adevăruri generale despre lume, despre existenţa umană, cărturarii le sugerau cititorilor ccea ce li se putea întâmpla în viitor după anumite fapte (milostenie, trădare etc.). Bizantinii utilizau diverse procedee de prezicere (astrologie, divinaţie, interpretarea viselor, consultarea textelor oraculare, a apocalipselor etc.), iar istoricii consemnau uneori aceste practici, subscriind sau exprimând rezerve faţă de scenariile viitorului. Ansamblul referinţelor la viitor, inserate în pânza narativă a trecutului, formau profeţiile – discursuri vizionare (construite socio-cultural) ce îmbinau dimensiunile eternităţii şi ale istoriei, sacrul şi lumea profană. În proiectul meu de doctorat, mi-am propus să studiez relaţia dintre istorie şi profeţie în gândirea istorică bizantină, pornind de la originile sale (sec. IV) pe tot parcursul existenţei politice a Bizanţului (până la mijlocul sec. XV). Preluând viziunea biblică despre Providenţa Care dirijează cursul evenimentelor şi anunţă cele viitoare prin intermediul aleşilor Săi (profeţii), cărturarii medievali au formulat idei despre destinul viitor al Imperiului Bizantin, al conducătorilor săi şi al creştinătăţii în genere. Studiul profeţiilor în contextul cronicilor slavo-române din sec. XV-XVI, ne-ar permite să elucidam particularităţile scrisului istoric din Ţările Române în relaţia sa cu moştenirea culturii bizantine.