În cartea sa (Policing
Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953,
Yale University
Press, 2009) David Shearer vede
rolul represiei staliniste într-un context mai larg socioeconomic și politic,
oferind o analiză minuțioasă a ceea ce el numește „Stalin’s martial law
socialism”. Shearer considera că bazele acestui model au fost puse în anii
haotici ai primului cincinal (1928-1932). În aceşti ani, din cauza colectivizării
şi deschiaburirii, plus industrializarea s-au creat dislocări masive ale populaţiei.
Shearer priveşte criminalitatea urbană şi dezordinile sociale ca pe nişte probleme
reale, care îngrijorau orice cetăţean ordinar, dar şi directorii de uzine şi
conducerea politică a statului. El arăta cum regimul, speriat de preluarea oraşelor
de către elementele criminale şi terifiat de crimele economice omniprezente, a început
sa vadă crima şi populaţiile marginale drept o ameninţare reală asupra securităţii
statului. În ianuarie 1933 Stalin a declarat că a început o nouă etapă a războiului
de clasă, una în care criminalitatea reprezenta cel mai serios pericol în calea
construcţiei socialismului.
Shearer identifica tendinţa de
politizare a crimei, care se observa prin unificarea birocraţiei poliţiei sub
conducerea lui Yagoda şi controlul direct al lui Stalin. La fel, el detaliază
introducerea sistemului de paşapoarte, ca o metodă de impunere a restricţiilor
pentru centrele urbane de o importanţă unională, precum şi includerea unui număr
de campanii de „defensivă socială”, menite să îmbunătăţească ordinea socială
prin deportări extrajudiciare a criminalilor şi oamenilor marginali. Poliţia
civilă, dar şi cea politică a utilizat sistemul de paşapoarte şi autoritatea
extraordinară pentru a deporta „elementele sociale periculoase” şi pentru a începe
o serie de campanii împotriva criminalilor, speculanţilor, delicvenţilor
juvenili, vagabonzilor şi anumite comunităţi minoritare ce locuiau în zonele de
frontieră, sensibile în anii 1935 şi 1936. Astfel, poliţia a transformat şi mai
mult geografia mozaică a teritoriului sovietic.
De o importanţă enormă, în opinia
lui Shearer, este faptul că sistemul a oferit anume politiei, şi nu autorităţilor
civile, puterea de a defini statutul civil al fiecărei persoane care a primit
un paşaport, iar în acest mod şi compozitia socială şi etnică a societăţii
sovietice. Aceste noi identităţi atribuite devin aproape imposibil de eradicat
ulterior. Oricine a avut o confruntare cu poliţia, se ciocnea de o limitare pe
viaţă a dreptului de reşedinţă, de limitarea drepurilor de angajare şi lipsirea
drepturilor de vot.
Shearer atrage atenţia asupra faptului
că 2 experienţe importante ale poltiei (operaţiile în masă de deschiaburire şi
campaniile din 1935 şi 1936) au creat precedente pentru ceea ce noi cunoaştem sub
termenul de „operaţii de masă”, listele populatiei suspecte fiind în mare parte
pregătite atunci, pe cînd violenţele au început abia în iulie 1937. La fel ca şi
Hagenloh, Shearer considera că aceste operaţii în masă erau operaţii de „curăţare”,
predestinate distrugerii odată şi pentru totdeauna a elementelor sociale, care
ar putea fi o bază pentru o rebeliune anti-sovietică. La fel, autorul conclude
că rezultatul scontat nu a fost obţinut, în schimb a deraiat în campanii
arbitrare de omucidere. În cadrul operaţiei 00447 au fost arestaţi circa 800 000,
dintre care 367 000 au fost ucişi. În aceste condiţii, Shearer este împotriva
utilizării termenului de „Marea Teroare” şi propune în schimb termentul de „epurari
în masă”. El argumentează acest termen prin faptul că intenţia liderilor
statului şi politiei în acest caz nu era de a teroriza masele, ci de a le „curăţi”
(spre deosebire, de exemplu, de „teroarea revoluţionară” a lui Lenin). Printre
alte cauze principale ale epurărilor în masă autorul menţionează frica lui
Stalin, care se intensifica mai ales în perioada războiului civil din Spania,
de „coloana a 5-a”, în cazul unui potenţial război. Ideea posibilităţii unei „rebeliuni
populare” ale maselor de nemulţumiţi, conduşi de un grup restrîns de cadre
nemulţumite/ elite/ spioni se plasează în centrul atenţiei lui Stalin, dar şi a
altor lideri de partid şi a aparatului represiv. În tendinţa de a anticipa o
asemenea derulare a evenimentelor, operaţiunile de epurare în masă se
concentrează pe acţiuni la 2 nivele: 1) a
eşalonului superior (pentru a preveni revolta cadrelor) şi, la nivelul inferior,
2) culacii, foştii culaci, exilaţii de tot soiul, criminalii, „lishentsy” (persoanele
lipsite de drepturi cetăţeneşti), si foştii „lishentsy”, suspectaţi de acte potenţiale
de trădare.
Shearer considera că dupa cel de al
doilea război mondial, „socialismul marţial” („martial law socialism”) începe a
ceda calea unui alt model de „administrare de stat autoritară” („authoritarian
service state”), iar pedepsele se aplică nu atît pentru apartenenţa la unele
categorii identitare, ci pentru condamnările judiciare pentru încălcarea legii
(deşi spune că pe teritoriile cucerite în 1939, regulile vechi de categorisire în
termeni naţionali au persistat pentru o perioadă mai îndelungată). Mai departe,
se va conta pe metode tradiţionale de poliţie şi forme judiciare de disciplinare
a societăţii, iar oamenii vor fi pedepsiţi pentru ceea ce au facut şi nu pentru
ceea ce sînt.
(Diana Dumitru)
Aici puteţi viziona o parte a discuţiei de la acest seminar de lectură:
Poliția sovietică
din cartea lui Shearer nu este doar poliția secretă/politică care descindea la
casele oamenilor ca să-i aresteze în mijlocul nopții și să-i condamne la ani
buni de pușcărie sau deportare. Shearer încearcă să demonteze această imagine
ce încă mai domină mentalul colectiv post-sovietic. Milițianul sovietic este
perceput mai degrabă ca un subiect activ în mecanismul de inginerie socială a
statului sovietic. Sarcina sa de bază este să contribuie la modelarea
societății socialiste prin diverse mijloace: de la arestarea oponenților
politici și până la supravegherea ordinii publice. În acest sens, pe de o parte
miliția sovietică avea un rol important în persecutarea oponenților politici,
dar pe de altă parte, aceasta se implica în acitivități tipice pentru forțele
de poliție din societățile occidentale. Analiza lui Shearer se integrează în
paradigma modernității sovietice, în care statul sovietic, de rând cu alte
state moderne, participa la modelarea unei societăți, folosind printre altele și
poliția în acest scop.
(Alex Leşanu)
Cartea lui David
Shearer (Policing Stalin’s Socialism.
Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ.
Press, 2009) aduce o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930
şi mai cu seamă a „marelor epurări” din din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa
de a depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei
sovietice, întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din
şcoala „totalitară” (primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în
timp ce „totalitarienii” îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în
jos, de înţelegere a „tragediei sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage
atenţia asupra unei laturi capitale a epurărilor, realizate pe criterii sociale
(şi nu doar pe cele politice). Aşadar, unul din motivele principale ale
epurărilor din 1937-38 a fost intenţia statului sovietic de a instaura – sau
restabili – ordinea într-o societate care altminteri risca să explodeze, sub
presiunea migraţiei interne dintr-o regiune în alta şi de la sate la oraşe, mai
ales în urma colectivizării forţate din primul cincinal şi a foametei cumplite
care a decimat populaţia rurală din Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele
sovietice din acea epocă, mai ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33
cu persoane venite de la sate în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau
rîndurile categoriilor „deviante” (vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest
sens, am putea spune că statul sovietic a încercat să rezolve o problemă de
ordin social cu ajutorul poliţiei (miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun
de afaceri interne (NKVD), prin comasarea departamentului politic şi al celui
civil, suplinind astfel un deficit important al insituţiilor de protecţie şi
asistenţă socială, neputincioase să regleze aceste probleme pe căi şi cu
resurse proprii. Într-un fel, statul sovietic a încercat să rezolve în 1933-34
un dezechilibru social pe care tot el l-a creat prin măsurile voluntariste
aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere în zonele rurale (colectivizarea şi
dekulakizarea). Astfel, administraţia sovietică a declanşat un adevărat cerc
vicios al unui mecanism de „profeţie autorealizatoare” (persoanele etichetate
drept „duşmani” sau „paraziţi” vor sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa
unui amplu mecanism de excludere), generînd un sistem represiv, care va
continua să se hrănească din sine însuşi, asemeni şarpelui Ouroboros.
(Petru Negură) Iar aici puteţi audia înregistrarea integrală a acestui seminar de lectură:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu