Semnificaţiile sociologice ale timpului (Seminar de lectură)

Seminar moderat de Petru Negură

Vineri, 1 martie 2013, ora. 17.00

Catedra de Istorie Universală, UPSM

Texte pentru lectură: 
1) Norbert Elias, "Time and Timing", in Norbert Elias (Stephen Mennell, Johan Goudsblom, eds.), On Civilization, Power, and Knowledge: Selected Writings, University of Chicago Press, 1998, pp. 253-268.
2) Eviatar Zerubavel, "Social Memories: Steps to a Sociology of the Past", Qualitative Sociology, Vol. 19, No. 3, 1996, pp. 283-299.

3) Eviatar Zerubavel, "The Language of Time: Toward a Semiotics of Temporality", The Sociological Quarterly, Vol. 28, No 3, pp. 343-356 (facultativ).

Petru Negură:

Am propus pentru discuţie aceste texte despre semnificaţiile sociologice ale timpului (mai cu seamă eseul lui N. Elias despre timp) pentru că, în opinia mea, o reflecţie sociologică asupra „timpului” în viaţa oamenilor de zi cu zi ne-ar putea ajuta, pe noi – cei care avem de a face în cercetările noastre cu această noţiune (sau cu noţiuni derivate din aceasta) – să de-reificăm şi să luăm o distanţă critică faţă de ceea ce se înţelege în general prin „timp”. Această noţiune este încărcată în limbajul nostru comun de metafore reificatoare (timpul văzut ca un „rîu” sau „cale”, care se scurge sau se mişcă unidirecţional şi irevocabil) şi de conotaţii misterioase, cu caracter „filozofoid” (timpul ca entitate abstractă, apriorică). Reflecţia lui Elias se îndreaptă în mod critic şi faţă de teoriile fenomenologice şi psihologice ale timpului, care citesc „timpul” ca pe o entitate eminamente individuală (percepută în mod separat şi subiectiv de indivizi autonomi – a se vedea de exemplu eseurile lui H. Bergson despre timp şi memorie).

Primele preocupări sociologice de înţelegere a timpului au apărut în opera lui Emile Durkheim şi în cele ale discipolilor săi (E. Hubert, M. Mauss şi M. Halbwachs). În lucrarea sa Formele elementare ale vieţii religioase, Durkheim defineşte timpul ca pe o categorie de înţelegere, printre altele (alături de noţiunile de spaţiu, gen, număr, cauză, substanţă, personalitate etc.). Aceste categorii sînt, după el, asemenea unor „cadre solide care ne organizează gîndirea” (21): „(...) să încercăm – spune sociologul, să ne reprezentăm ce ar însemna noţiunea de timp, făcînd abstracţie de procedeele prin care îl divizăm şi măsurăm, prin care îl exprimăm cu ajutorul unor semne obiective, un timp ce nu ar fi o succesiune de ani, luni, săptămîni, zile şi ore! Ar fi aproape de neconceput. (...) este ca un cadru abstract şi impersonal care cuprinde nu numai existenţa individuală ci şi cea a omenirii. (...) Nu timpul meu este astfel organizat, ci timpul obiectiv, gîndit de indivizii unei civilizaţii. Chiar şi aceasta ne lasă să întrevedem că o asemenea organizare trebuie să fie colectivă. Şi, într-adevăr, observaţia a stabilit că asemenea necesare puncte de reper, faţă de care toate lucrurile sînt clasate temporal, sînt împrumutate din viaţa socială. Divizarea în zile, săptămîni, luni, ani corespunde periodicităţii riturilor, sărbătorilor şi ceremoniilor publice. Calendarul exprimă ritmul activităţii colective, avînd funcţia de a-i asigura regularitatea” (idem, 22)

Opera lui Durkheim este în mod voit polemică, susţinînd un determinism absolut al socialului (colectivului) asupra acţiunilor individuale. Pe de altă parte, sociologii individualişti (post-weberieni) au conceput societatea ca pe o sumă şi o interacţiune a unor acţiuni individuale (făcute în baza unui calcul raţional). Gîndirea lui Elias încearcă să depăşească categoriile dihotomice care au organizat (şi distorsionat în mare măsură, zice sociologul) gîndirea ştiinţifică, inclusiv pe cea sociologică. Potrivit lui Elias, nu putem înţelege „societatea” fără manifestările sale individuale (care asigură societăţii o anumită dinamică, prin caracterul lor creativ). Dimpotrivă, aceste două dimensiuni (colectiv şi individual) corespund unor poluri în tensiunea cărora (şi în spaţiul de joc al căruia) se exercită viaţa individuală şi socială a fiinţelor umane. Prin urmare, spre deosebire de Durkheim şi de sociologii şcolii durkheimiene (şi, mai tîrziu, de structuro-funcţionaliştii americani), Elias a încercat să înţeleagă semnificaţiile timpului, cuprins în acţiunea dintre aceste două poluri, care formează împreună ceea ce el defineşte drept o „configuraţie” (în engleză: „configuration” sau „figuration”). După Elias, noţiunea de timp – şi constituirea sa ca normă socială cu forţă de constrîngere – a evoluat prin intermediul experienţei umane într-un „lung proces intergeneraţional de învăţare” („Time and Timing”, 253). Timpul (social) este astfel un „mijloc de orientare”; el are un rol deopotrivă regulator (în măsura în care ajută oamenii să-şi coordoneze activităţile) şi integrator (timpul însemnînd un cadru temporal de referinţă faţă de care indivizii unui grup îşi sincronizează activităţile prin referinţă unul faţă de celălalt şi, cel puţin în mod implicit, la grupul din care aceştia fac parte).

Propun următoarele teme de discuţie, în baza textului lui Elias („Time and Timing” din Time: An Essay, 1992):

     

Timp social şi timp natural: o falsă antinomie: „We are apt to think and to speak in terms which suggest that ‘society’ and ‘nature’, ‘subject’ and ‘object’, exist independently of each other. This is a fallacy which is hard to combat without a long-term perspective.” (256)

Dimensiunea regulatorie şi instrumentală a timpului în practica vieţii de zi cu zi (în opoziţie cu conceptualizările abstracte în filozofie şi fizică).

Acţiunile individuale şi evoluţiile sociale între „alegere” şi „libertate relativă”, între constrîngere (exterioară) şi reţinere (interioară / interiorizată).

Habitus-ul social „civilizat”: mecanisme de autocontrol interiorizat; timpul – o reţinere (constrîngere interiorizată).

Societăţile „simple”: reţineri (restraints) exterioare. În societăţile complexe ele sînt interiorizate.

Configuraţia „Timp de lucru / loisir”, în care fiecare din aceste poluri se defineşte pe celălalt.

Timpul ca simbol (relaţional) între serii de continua de schimbări: „(...) the word ‘time’ one might say, is a symbol of a relationship that a human group, that is a group of beings biologically endowed with the capacity for memory and synthesis, establishes between two or more continua of changes, one of which is used by it as frame of reference or standard of measurement for the other (or others).” (259)

Ipostazele timpului:

-          Continuitate / discontinuitate

-          Recurenţă

Timpul în societăţile agrare – subordonat unor nevoi sociale, în funcţie de ciclurile naturale.

Coordonarea timpului în istoria europeană, între putere religoasă (ecleziastică) şi putere laică. Acest lucru ne arată că timpul a fost şi rămîne o miză de putere. Instanţele care coordonează cu timpul au o putere de influenţă şi asupra grupului în care acest cadru temporal de referinţă este valabil.

Iată şi nişte secvenţe video de la acest seminar: