Proiecţia şi discuţia filmului „După dealuri”, de Cristian Mungiu

Atelierul Doctoral PLURAL a găzduit proiecţia şi discuţia filmului „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, care a cîştigat un şir de premii prestigioase. Proiecţia şi discuţia a avut loc vineri 1 februarie la ora 17.00 la Catedra de Istorie Universală a UPSM "Ion Creangă" (blocul 1, etajul 5, sala 102).

Synopsis: „După dealuri” este scris și regizat de Cristian Mungiu, inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran. Imaginea este semnată de Oleg Mutu, rolurile principale fiind interpretate de două actriţe ieşence debutante în film: Cosmina Stratan (Voichiţa) şi Cristina Flutur (Alina), secondate de Valeriu Andriuţă (Părintele) şi Dana Tapalagă (Maica stareţă).

Filmul spune povestea a două fete care au crescut împreună şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa, prietena ei din copilărie faţă de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige afecţiunea Voichiţei, făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine forţa care o animă.

Pentru mai multe informaţii despre film, puteţi accesa pagina web oficială a filmului: http://www.dupadealuri.ro/acasa/ 

Iată cîteva comentarii pe marginea acestui film (din partea celor prezenţi la vizionare şi la discuţie):

Un război între două lumi şi două femei

(reflecţie asupra filmului După dealuri de Cristian Mungiu)

de Petru Negură 

Filmul prezintă un caz care scoate la iveală un conflict, pînă atunci latent, între lumea modernă (şi laică, cea a oraşului) şi o lume, relativ închisă şi izolată, a mănăstirii (biserica). Este arătată o opoziţie clară, simbolizată vizibil, între cele două lumi: spaţiul mănăstirii este dominat de tonuri întunecate, clar obscur, deseori acţiunea se petrece în întuneric sau la lumina unor lumînări; la mănăstire nu există curent electric, ceea ce accentuează în mod voit caracterul închis, întunecos – cu tot simbolismul asociat – şi „rupt de civilizaţie” al acestui spaţiu. La mănăstire este simţită, de către privitor sau un eventual outsider (Alina), o „orînduială” ierarhică, tradiţională, ritualică. De cealaltă parte, spaţiul oraşului este copleşit de aglomeraţie, agitaţie, anxietate, aparentă dezordine şi chiar murdărie (ne amintim mai ales de ultimul episod al filmului).

În acelaşi timp, filmul exprimă un paralelism – şi aproape o simetrie – între spaţiul laic / profan, al spitalului şi poliţiei şi cel religios (sacru) al mănăstirii. Atît mănăstirea, cît şi spitalul (şi într-o oarecare măsură poliţia) îşi propun să curăţe omenirea de păcate, boli, crime... Mănăstirea urmăreşte izbăvirea (mîntuirea) omului prin cultivarea curăţeniei sufleteşti şi prin respectarea disciplinei corporale. Pe de altă parte, spitalul se îngrijeşte de sănătatea corpului şi a psihicului oamenilor, pe cînd poliţia este o instituţie care urmăreşte ordinea şi disciplina corpului social. Cazul Alinei cade sub incidenţa celor trei instituţii: ea face o „criză de nervi” sau o „manifestare necurată”, în funcţie de perspectiva adoptată, – de fapt, o criză de gelozie; este mai întîi spitalizată, cu ajutorul preotului şi maicilor de la mănăstire, iar apoi, după externare, este suspusă unui ritual de exorcizare. Preotul caută să o facă pe Alina să-şi mărturisească păcatul tăinuit (care i-ar determina comportamentul şi atitudinea faţă de semeni şi faţă de feţele bisericeşti); medicul încearcă să-i identifice „etiologia” simtomelor ei, iar poliţistul să-i înregistreze traiectoria migraţiei şi, apoi, cauza decesului.

Spectatorul împărtăşeşte cu cele două eroine, nu fără o anumită ambiguitate, „taina” acestora, şi anume iubirea lor nemărturisită. Această „taină” se află la originea comportamentului violent al Alinei, interpretat de către preot ca fiind rodul unui păcat grav şi nemărturisit, iar de către doctor ca fiind o manifestare patologică (simtom al unei tulburări psihiatrice). Relaţia dintre cele două personaje (şi anume relaţia lor de iubire), supusă unui control normativ de către societate şi de către instituţia ecleziastică, devine, în acest caz, prilejul unui conflict deschis între logica individuală şi hedonistă, întruchipată de Alina, şi presiunea normativă a comunităţii (religioase) şi a instituţiilor statului.

Acest conflict se reflectă asupra relaţiei dintre cele două personaje. Alina o doreşte pe Voichiţa şi este frustrată de faptul că între ele se interpune o terţă instanţă (mănăstirea cu tot cu orînduiala acesteia), pe cînd Voichiţa a îmbrăţişat codul normativ al mănăstirii (nu fără anumite ezitări periodice) şi îşi manifestă afecţiunea faţă de Alina, încercînd să o convertească şi pe ea la modul de viaţă monacal (religios).

Filmul „După dealuri” este o relectură modernă a unui model de tragedie clasică, în care dorinţa şi fericirea individuale sînt împiedicate şi sacrificate de către o realitate externă, dotată cu forţă de constrîngere. Ca şi în unele tragedii clasice, tragicul frizează aici absurdul, atunci cînd revolta individuală se loveşte de o logică exterioară şi necruţătoare (i.e. regulile colective sau cele transcendentale).   

(vor mai urma)