Poliţia secretă şi societatea sovietică în epoca lui Stalin: încercări de reinterpretare (seminar de lectură)

În cartea sa (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale University Press, 2009) David Shearer vede rolul represiei staliniste într-un context mai larg socioeconomic și politic, oferind o analiză minuțioasă a ceea ce el numește „Stalin’s martial law socialism”. Shearer considera că bazele acestui model au fost puse în anii haotici ai primului cincinal (1928-1932). În aceşti ani, din cauza colectivizării şi deschiaburirii, plus industrializarea s-au creat dislocări masive ale populaţiei. Shearer priveşte criminalitatea urbană şi dezordinile sociale ca pe nişte probleme reale, care îngrijorau orice cetăţean ordinar, dar şi directorii de uzine şi conducerea politică a statului. El arăta cum regimul, speriat de preluarea oraşelor de către elementele criminale şi terifiat de crimele economice omniprezente, a început sa vadă crima şi populaţiile marginale drept o ameninţare reală asupra securităţii statului. În ianuarie 1933 Stalin a declarat că a început o nouă etapă a războiului de clasă, una în care criminalitatea reprezenta cel mai serios pericol în calea construcţiei socialismului.

            Shearer identifica tendinţa de politizare a crimei, care se observa prin unificarea birocraţiei poliţiei sub conducerea lui Yagoda şi controlul direct al lui Stalin. La fel, el detaliază introducerea sistemului de paşapoarte, ca o metodă de impunere a restricţiilor pentru centrele urbane de o importanţă unională, precum şi includerea unui număr de campanii de „defensivă socială”, menite să îmbunătăţească ordinea socială prin deportări extrajudiciare a criminalilor şi oamenilor marginali. Poliţia civilă, dar şi cea politică a utilizat sistemul de paşapoarte şi autoritatea extraordinară pentru a deporta „elementele sociale periculoase” şi pentru a începe o serie de campanii împotriva criminalilor, speculanţilor, delicvenţilor juvenili, vagabonzilor şi anumite comunităţi minoritare ce locuiau în zonele de frontieră, sensibile în anii 1935 şi 1936. Astfel, poliţia a transformat şi mai mult geografia mozaică a teritoriului sovietic.

            De o importanţă enormă, în opinia lui Shearer, este faptul că sistemul a oferit anume politiei, şi nu autorităţilor civile, puterea de a defini statutul civil al fiecărei persoane care a primit un paşaport, iar în acest mod şi compozitia socială şi etnică a societăţii sovietice. Aceste noi identităţi atribuite devin aproape imposibil de eradicat ulterior. Oricine a avut o confruntare cu poliţia, se ciocnea de o limitare pe viaţă a dreptului de reşedinţă, de limitarea drepurilor de angajare şi lipsirea drepturilor de vot.

            Shearer atrage atenţia asupra faptului că 2 experienţe importante ale poltiei (operaţiile în masă de deschiaburire şi campaniile din 1935 şi 1936) au creat precedente pentru ceea ce noi cunoaştem sub termenul de „operaţii de masă”, listele populatiei suspecte fiind în mare parte pregătite atunci, pe cînd violenţele au început abia în iulie 1937. La fel ca şi Hagenloh, Shearer considera că aceste operaţii în masă erau operaţii de „curăţare”, predestinate distrugerii odată şi pentru totdeauna a elementelor sociale, care ar putea fi o bază pentru o rebeliune anti-sovietică. La fel, autorul conclude că rezultatul scontat nu a fost obţinut, în schimb a deraiat în campanii arbitrare de omucidere. În cadrul operaţiei 00447 au fost arestaţi circa 800 000, dintre care 367 000 au fost ucişi. În aceste condiţii, Shearer este împotriva utilizării termenului de „Marea Teroare” şi propune în schimb termentul de „epurari în masă”. El argumentează acest termen prin faptul că intenţia liderilor statului şi politiei în acest caz nu era de a teroriza masele, ci de a le „curăţi” (spre deosebire, de exemplu, de „teroarea revoluţionară” a lui Lenin). Printre alte cauze principale ale epurărilor în masă autorul menţionează frica lui Stalin, care se intensifica mai ales în perioada războiului civil din Spania, de „coloana a 5-a”, în cazul unui potenţial război. Ideea posibilităţii unei „rebeliuni populare” ale maselor de nemulţumiţi, conduşi de un grup restrîns de cadre nemulţumite/ elite/ spioni se plasează în centrul atenţiei lui Stalin, dar şi a altor lideri de partid şi a aparatului represiv. În tendinţa de a anticipa o asemenea derulare a evenimentelor, operaţiunile de epurare în masă se concentrează pe acţiuni la 2 nivele:  1) a eşalonului superior (pentru a preveni revolta cadrelor) şi, la nivelul inferior, 2) culacii, foştii culaci, exilaţii de tot soiul, criminalii, „lishentsy” (persoanele lipsite de drepturi cetăţeneşti), si foştii „lishentsy”, suspectaţi de acte potenţiale de trădare.

            Shearer considera că dupa cel de al doilea război mondial, „socialismul marţial” („martial law socialism”) începe a ceda calea unui alt model de „administrare de stat autoritară” („authoritarian service state”), iar pedepsele se aplică nu atît pentru apartenenţa la unele categorii identitare, ci pentru condamnările judiciare pentru încălcarea legii (deşi spune că pe teritoriile cucerite în 1939, regulile vechi de categorisire în termeni naţionali au persistat pentru o perioadă mai îndelungată). Mai departe, se va conta pe metode tradiţionale de poliţie şi forme judiciare de disciplinare a societăţii, iar oamenii vor fi pedepsiţi pentru ceea ce au facut şi nu pentru ceea ce sînt.

(Diana Dumitru)

Aici puteţi viziona o parte a discuţiei de la acest seminar de lectură:

Poliția sovietică din cartea lui Shearer nu este doar poliția secretă/politică care descindea la casele oamenilor ca să-i aresteze în mijlocul nopții și să-i condamne la ani buni de pușcărie sau deportare. Shearer încearcă să demonteze această imagine ce încă mai domină mentalul colectiv post-sovietic. Milițianul sovietic este perceput mai degrabă ca un subiect activ în mecanismul de inginerie socială a statului sovietic. Sarcina sa de bază este să contribuie la modelarea societății socialiste prin diverse mijloace: de la arestarea oponenților politici și până la supravegherea ordinii publice. În acest sens, pe de o parte miliția sovietică avea un rol important în persecutarea oponenților politici, dar pe de altă parte, aceasta se implica în acitivități tipice pentru forțele de poliție din societățile occidentale. Analiza lui Shearer se integrează în paradigma modernității sovietice, în care statul sovietic, de rând cu alte state moderne, participa la modelarea unei societăți, folosind printre altele și poliția în acest scop.

(Alex Leşanu)

Cartea lui David Shearer (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ. Press, 2009) aduce o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930 şi mai cu seamă a „marelor epurări” din din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa de a depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei sovietice, întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din şcoala „totalitară” (primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în timp ce „totalitarienii” îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în jos, de înţelegere a „tragediei sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage atenţia asupra unei laturi capitale a epurărilor, realizate pe criterii sociale (şi nu doar pe cele politice). Aşadar, unul din motivele principale ale epurărilor din 1937-38 a fost intenţia statului sovietic de a instaura – sau restabili – ordinea într-o societate care altminteri risca să explodeze, sub presiunea migraţiei interne dintr-o regiune în alta şi de la sate la oraşe, mai ales în urma colectivizării forţate din primul cincinal şi a foametei cumplite care a decimat populaţia rurală din Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele sovietice din acea epocă, mai ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33 cu persoane venite de la sate în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau rîndurile categoriilor „deviante” (vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest sens, am putea spune că statul sovietic a încercat să rezolve o problemă de ordin social cu ajutorul poliţiei (miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun de afaceri interne (NKVD), prin comasarea departamentului politic şi al celui civil, suplinind astfel un deficit important al insituţiilor de protecţie şi asistenţă socială, neputincioase să regleze aceste probleme pe căi şi cu resurse proprii. Într-un fel, statul sovietic a încercat să rezolve în 1933-34 un dezechilibru social pe care tot el l-a creat prin măsurile voluntariste aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere în zonele rurale (colectivizarea şi dekulakizarea). Astfel, administraţia sovietică a declanşat un adevărat cerc vicios al unui mecanism de „profeţie autorealizatoare” (persoanele etichetate drept „duşmani” sau „paraziţi” vor sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa unui amplu mecanism de excludere), generînd un sistem represiv, care va continua să se hrănească din sine însuşi, asemeni şarpelui Ouroboros.

(Petru Negură) 

Iar aici puteţi audia înregistrarea integrală a acestui seminar de lectură:

Vizionarea filmului My Perestroika (la pachet cu cartea lui Alexei Yurchak)

"My Perestroika" (Perestroika mea)

Perestroika este încă o perioadă puțin studiată de istorici. Așa încât majoritatea foștilor cetățeni sovietici percep această perioadă mai curând prin prisma propriilor experiențe. Fiecare dintre ei ar putea să vorbească despre "his/her Perestroika." (Perestroika ei sau a lui). De fapt "My Perestroika" nu este neapărat și "our Perestroika" (Perestroika noastră). Din acest punct de vedere filmul se axează pe biografia unor foști colegi de clasă dintr-o școală de elită din Moscova. Aceștia fac parte din "ultima generație sovietică."

Aceeași ultimă generație sovietică este vizată și de cartea Everything Was Forever, Until It Was No More: The Last Soviet Generation (Princeton University Press, 2005), de Alexei Yurchak. De fapt filmul ar putea să fie privit și ca o anexă audiovizuală a cărții. În opinia lui Yurchak, marea majoritate a populației sovietice era reprezentată de "normal'nye liudi" (trad. "oameni normali"). Aceștia trăiau o "viață normală" și nu se defineau în funcție de preferințele politice, ci mai degrabă încercau să se situeze "vnye" ( o situație care presupunea o existență în afara politicului). Acești "oameni normali" și sunt personajele din "My Perestroika."

Atât filmul cât și cartea nu oferă o mostră tipică a cotidianului sovietic. Acestea iși propun să ofere o perspectivă discursivă asupra cotidianului sovietic. Cu toate că URSS era un spațiu foarte divers, tinerii din ultima generație sovietică au trăit aceeași experiență discursivă, datorită faptului că participau la aceleași ritualuri. Printre aceste ritualuri era și inițierea în diverse organizații, cum ar fi komsomolul. Cu o oarecare doză de sarcasm și nostalgie, chiar și după ani buni de la consumarea acestui eveniment, personajele din film iși aduc aminte sau inventează fiecare detaliu al acestui ritual. Pe de altă parte, filmul nu prezintă decât foarte sumar greutățile tranziției, cu care încă se confruntă milioane de oameni în spațiul post-sovietic. Din acest punct de vedere, filmul prezintă mai degrabă un tablou destul de luminos, în care foștii elevi sovietici reușesc să se încadreze destul de bine în tranziția post-sovietică."
(Alex Leşanu)

În mod sigur,  filmul „My Perestroika” este reuşit. Filmul încearcă să aducă în prim plan trăirile personale ale diferitor tipaje de oameni, care au fost contemporani evenimentelor. Desigur că, în mare parte, atenţia este focusată pe generaţia mai tînără, dar nu trebuie să uităm că anume tinerii sunt cei mai receptivi şi gata să prindă valul, şi că într-o oarecare măsură au contribuit la căderea regimului comunist (cred că regizoarea vrea să vadă cum reuşesc martorii evenimentelor de la începutul anilor 1990 să se adapteze perioadei de tranziţie). La etapa actuală se vede clar că acei tineri entuziasmaţi ce au luptat pentru dreptul la libera exprimare acum sunt apatici, dar sunt şi excepţii (profesorii) ce încearcă să prezinte generaţiei post-comuniste realitatea de altă dată.

(Irina Onofrei)

Perestroika sub microscop

Filmul My Perestroika (de văzut în tandem cu Everything Was Forever Until It Was No More de Alexei Yurchak), arată epoca socialismului „tîrziu” şi „ceea ce a urmat” din perspectiva unor poveşti de viaţă individuale, patru foşti elevi ai şcolii nr. 57 din Moscova, născuţi la începutul anilor 1970. Nici filmul, nici cartea nu pretind să ofere un tablou reprezentativ – din punct de vedere istoric, sociologic – asupra epocii respective. De altfel, ar fi oare posibilă şi fără riscuri o atare întreprindere? Cel puţin, aceste opere încearcă să recupereze nişte elemente individuale, subiective, uitate adesea de „marea istorie”. Cartea şi filmul lucrează cu fineţe la redarea nuanţelor şi trăsăturilor, în vreme ce picturile panoramice se încăpăţînează să ne ofere o viziune cît mai largă asupra lumii, greu de acoperit dintr-o singură privire.

Graţie unor procedee vizuale, cum ar fi alternarea unor imagini cu conţinut asemănător (de exemplu: nişte copii jucînd badminton) din anii 1990-2000 cu cele din anii 1970-80, filmul ne sugerează ideea potrivit căreia viaţa cotidiană şi „mentalităţile” oamenilor (post)sovietici nu au suferit o ruptură chiar atît de adîncă la răscrucea anului 1990, cel puţin nu în măsura în care această presupusă ruptură a fost percepută de către oamenii „născuţi în URSS”, odată cu căderea regimului sovietic. Această ipoteză este congruentă cu una din ideile cărţii lui Yurchak, după care în perioada sovietică a existat un spaţiu de relativă autonomie a societăţii sovietice, în interiorul sistemului sovietic. Oamenii sovietici frecventau paradele, cercurile de educaţie politică, taberele şi palatele pionereşti, fără să fie de fapt afectaţi în gîndirea lor intimă şi în practicile lor individuale de simbolurile şi sloganurile politice oficiale.

Filmul My Perestroika şi cartea lui A. Yurchak ne aduc, unul în completarea celuilalt, o privire mai fină, mai umană, asupra a ceea ce însemnat epoca sovietică şi ceea ce i-a urmat, dincolo de clişeele şi clivajele inventate de politicieni, cercetători şi înţelegerea comună.      

(Petru Negură)

Iată un crîmpei din discuţia pe care am avut-o după vizionarea filmului: 

Semnificaţiile sociologice ale timpului (Seminar de lectură)

Seminar moderat de Petru Negură

Vineri, 1 martie 2013, ora. 17.00

Catedra de Istorie Universală, UPSM

Texte pentru lectură: 
1) Norbert Elias, "Time and Timing", in Norbert Elias (Stephen Mennell, Johan Goudsblom, eds.), On Civilization, Power, and Knowledge: Selected Writings, University of Chicago Press, 1998, pp. 253-268.
2) Eviatar Zerubavel, "Social Memories: Steps to a Sociology of the Past", Qualitative Sociology, Vol. 19, No. 3, 1996, pp. 283-299.

3) Eviatar Zerubavel, "The Language of Time: Toward a Semiotics of Temporality", The Sociological Quarterly, Vol. 28, No 3, pp. 343-356 (facultativ).

Petru Negură:

Am propus pentru discuţie aceste texte despre semnificaţiile sociologice ale timpului (mai cu seamă eseul lui N. Elias despre timp) pentru că, în opinia mea, o reflecţie sociologică asupra „timpului” în viaţa oamenilor de zi cu zi ne-ar putea ajuta, pe noi – cei care avem de a face în cercetările noastre cu această noţiune (sau cu noţiuni derivate din aceasta) – să de-reificăm şi să luăm o distanţă critică faţă de ceea ce se înţelege în general prin „timp”. Această noţiune este încărcată în limbajul nostru comun de metafore reificatoare (timpul văzut ca un „rîu” sau „cale”, care se scurge sau se mişcă unidirecţional şi irevocabil) şi de conotaţii misterioase, cu caracter „filozofoid” (timpul ca entitate abstractă, apriorică). Reflecţia lui Elias se îndreaptă în mod critic şi faţă de teoriile fenomenologice şi psihologice ale timpului, care citesc „timpul” ca pe o entitate eminamente individuală (percepută în mod separat şi subiectiv de indivizi autonomi – a se vedea de exemplu eseurile lui H. Bergson despre timp şi memorie).

Primele preocupări sociologice de înţelegere a timpului au apărut în opera lui Emile Durkheim şi în cele ale discipolilor săi (E. Hubert, M. Mauss şi M. Halbwachs). În lucrarea sa Formele elementare ale vieţii religioase, Durkheim defineşte timpul ca pe o categorie de înţelegere, printre altele (alături de noţiunile de spaţiu, gen, număr, cauză, substanţă, personalitate etc.). Aceste categorii sînt, după el, asemenea unor „cadre solide care ne organizează gîndirea” (21): „(...) să încercăm – spune sociologul, să ne reprezentăm ce ar însemna noţiunea de timp, făcînd abstracţie de procedeele prin care îl divizăm şi măsurăm, prin care îl exprimăm cu ajutorul unor semne obiective, un timp ce nu ar fi o succesiune de ani, luni, săptămîni, zile şi ore! Ar fi aproape de neconceput. (...) este ca un cadru abstract şi impersonal care cuprinde nu numai existenţa individuală ci şi cea a omenirii. (...) Nu timpul meu este astfel organizat, ci timpul obiectiv, gîndit de indivizii unei civilizaţii. Chiar şi aceasta ne lasă să întrevedem că o asemenea organizare trebuie să fie colectivă. Şi, într-adevăr, observaţia a stabilit că asemenea necesare puncte de reper, faţă de care toate lucrurile sînt clasate temporal, sînt împrumutate din viaţa socială. Divizarea în zile, săptămîni, luni, ani corespunde periodicităţii riturilor, sărbătorilor şi ceremoniilor publice. Calendarul exprimă ritmul activităţii colective, avînd funcţia de a-i asigura regularitatea” (idem, 22)

Opera lui Durkheim este în mod voit polemică, susţinînd un determinism absolut al socialului (colectivului) asupra acţiunilor individuale. Pe de altă parte, sociologii individualişti (post-weberieni) au conceput societatea ca pe o sumă şi o interacţiune a unor acţiuni individuale (făcute în baza unui calcul raţional). Gîndirea lui Elias încearcă să depăşească categoriile dihotomice care au organizat (şi distorsionat în mare măsură, zice sociologul) gîndirea ştiinţifică, inclusiv pe cea sociologică. Potrivit lui Elias, nu putem înţelege „societatea” fără manifestările sale individuale (care asigură societăţii o anumită dinamică, prin caracterul lor creativ). Dimpotrivă, aceste două dimensiuni (colectiv şi individual) corespund unor poluri în tensiunea cărora (şi în spaţiul de joc al căruia) se exercită viaţa individuală şi socială a fiinţelor umane. Prin urmare, spre deosebire de Durkheim şi de sociologii şcolii durkheimiene (şi, mai tîrziu, de structuro-funcţionaliştii americani), Elias a încercat să înţeleagă semnificaţiile timpului, cuprins în acţiunea dintre aceste două poluri, care formează împreună ceea ce el defineşte drept o „configuraţie” (în engleză: „configuration” sau „figuration”). După Elias, noţiunea de timp – şi constituirea sa ca normă socială cu forţă de constrîngere – a evoluat prin intermediul experienţei umane într-un „lung proces intergeneraţional de învăţare” („Time and Timing”, 253). Timpul (social) este astfel un „mijloc de orientare”; el are un rol deopotrivă regulator (în măsura în care ajută oamenii să-şi coordoneze activităţile) şi integrator (timpul însemnînd un cadru temporal de referinţă faţă de care indivizii unui grup îşi sincronizează activităţile prin referinţă unul faţă de celălalt şi, cel puţin în mod implicit, la grupul din care aceştia fac parte).

Propun următoarele teme de discuţie, în baza textului lui Elias („Time and Timing” din Time: An Essay, 1992):

     

Timp social şi timp natural: o falsă antinomie: „We are apt to think and to speak in terms which suggest that ‘society’ and ‘nature’, ‘subject’ and ‘object’, exist independently of each other. This is a fallacy which is hard to combat without a long-term perspective.” (256)

Dimensiunea regulatorie şi instrumentală a timpului în practica vieţii de zi cu zi (în opoziţie cu conceptualizările abstracte în filozofie şi fizică).

Acţiunile individuale şi evoluţiile sociale între „alegere” şi „libertate relativă”, între constrîngere (exterioară) şi reţinere (interioară / interiorizată).

Habitus-ul social „civilizat”: mecanisme de autocontrol interiorizat; timpul – o reţinere (constrîngere interiorizată).

Societăţile „simple”: reţineri (restraints) exterioare. În societăţile complexe ele sînt interiorizate.

Configuraţia „Timp de lucru / loisir”, în care fiecare din aceste poluri se defineşte pe celălalt.

Timpul ca simbol (relaţional) între serii de continua de schimbări: „(...) the word ‘time’ one might say, is a symbol of a relationship that a human group, that is a group of beings biologically endowed with the capacity for memory and synthesis, establishes between two or more continua of changes, one of which is used by it as frame of reference or standard of measurement for the other (or others).” (259)

Ipostazele timpului:

-          Continuitate / discontinuitate

-          Recurenţă

Timpul în societăţile agrare – subordonat unor nevoi sociale, în funcţie de ciclurile naturale.

Coordonarea timpului în istoria europeană, între putere religoasă (ecleziastică) şi putere laică. Acest lucru ne arată că timpul a fost şi rămîne o miză de putere. Instanţele care coordonează cu timpul au o putere de influenţă şi asupra grupului în care acest cadru temporal de referinţă este valabil.

Iată şi nişte secvenţe video de la acest seminar: