Atelierul doctoral oferă doctoranzilor în științe sociale (istorie, sociologie, antropologie etc.) din Republica Moldova un ciclu de seminare destinate să actualizeze şi să îmbunătăţească capacitățile de elaborare a unei teze de doctorat în conformitate cu standardele academice internaţionale.
Pe 14 februarie 2013, la Atelierul Doctoral în ştiinţe sociale PLURAL a avut loc prezentarea lui Vitalie Sprâneană a proiectului său doctoral (în calitate de doctorand la Universitatea George Mason din Washigton, SUA). Rezumatul prezentării:
Prezentarea îşi propune să exploreze deopotrivă dimensiunile religioase ale globalizării şi dimensiunile globalizante ale religiei. Pornesc de la ideea că fenomenele religioase sunt profund influenţate de procesele de globalizare, dar că şi fenomenele religioase, la rândul lor, influenţează în mod hotărât procesele de globalizare. Alegerea comunităţii baptiste din Republica Moldova ca studiu de caz nu e deloc intâmplătoare: în multe privinţe, dezvoltarea acestei comunităţi este cel mai direct legată de procesele de globalizare. Pe de o parte, comunitatea baptistă moldovenească întreţine legături intense cu comunităţile baptiste din alte părţi ale lumii, în temei din SUA, legături ce ţin de resurse, misiuni de prozelitism, organizarea educaţiei religioase. În acest sens, comunitatea baptistă moldoveneasca e un beneficiar clar de sprijin şi suport din partea celorlalte comunităţi. Pe de altă parte, această comunitate ea însăşi participă intens la procesele globale de prozelitism şi desecularizare a lumii prin trimiterea unor misionari în alte ţări (Turcia, Bulgaria, Tadjikistan, Rusia). Aceste schimburi religioase, după cum argumentez eu, sînt strâns legate şi afectate direct de inegalităţile şi tensiunile inerente globalizării: distribuţia inegală a resurselor, dependenţa economică şi teologică de hegemonii globali (SUA si UE), conflictul local vs. global etc.
Aici puteţi citi prezentarea în Power point a lui Vitalie Sprânceană:
Pe 14 februarie 2014, Atelierul Doctoral PLURAL a avut-o invitată pe Dr. Aurelia Felea, cu o prezentare despre "Percepţia populaţiei majoritare faţă de minorităţile confesionale. Cazul comunităţii islamice din R. Moldova". Vă oferim mai jos textul scurtat al prezentării Aureliei Felea: Percepţii ale majorităţii privind minoritatea confesională în Republica Moldova. Cazul comunităţii islamice
După marea invazie
tătară din anii 1241-1242, arealul situat între râurile Prut, Nistru, Dunăre şi
Marea Neagră a fost controlat timp de mai mult de un secol de Hoarda de Aur.
Această stăpânire a coincis cu perioada în care avea loc islamizarea statului
tătaro-mongol. Cercetările arheologice au identificat în centrul Republicii
Moldova actuale, la
Orheiul Vechi, Brăviceni, Trebujeni şi Costeşti, urme ale
unor edificii destinate cultului
islamic, ruine de localuri hoteliere, băi publice specifice acestui
cult. După retragerea stăpânirii tătaro-mongole, pe locul construcţiilor
musulmane au fost înălţate edificii ale unor autorităţi creştine.
Ulterior, factorul
islamic s-a impus în istoria Moldovei mai ales prin intermediul Imperiului
otoman. Poarta a anexat, în secolele XV-XVIII, însemnate teritorii situate în
partea sudică şi nord-estică a Ţării Moldovei (cetăţile Chilia, Cetatea Albă,
Tighina (numită de turci Bender), Hotin şi regiunile din jurul lor), unde au
fost instalate structuri militar-administrative şi religioase otomane. Aici au
sosit, în diferite perioade, populaţii islamice turco-tătare. De altfel,
memoria istorică a păstrat nu doar episoade ale confruntărilor româno-turce,
dar şi multiple împrumuturi culturale, în viaţa cotidiană – feluri de mâncare,
dulciuri, pepenele verde, cafeaua, flori precum laleaua, zambila, garoafa,
liliacul au pătruns la români datorită turcilor.
În urma înaintării
continue spre sud a Imperiului ţarist, în ultimul sfert al secolului al
XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, grupuri de populaţie turco-tătară
din arealul pontic septentrional s-au refugiat pe pământuri situate la sud de
Dunăre. Alte grupuri de turci şi tătari au fost strămutate de administraţia
ţaristă în Rusia (numărul celor strămutaţi a fost estimat, cu referire la anul
1806, la 80 de mii). Exodul a avut pentru aceşti oameni consecinţe dramatice:
ei au rămas practic fără averi, mulţi au murit pe drum din pricina bolilor şi a
lipsurilor. Situaţia lor disperată a fost descrisă minuţios de militari ruşi
implicaţi în acele evenimente.
În anii 30 ai secolului trecut, pe teritoriul
Basarabiei împărtăşeau credinţa islamică peste o sută de persoane (148).
Actualmente, potrivit
datelor recensământului populaţiei efectuat în Rep. Moldova în perioada 5-12
octombrie 2004, ţara are 3.383.332 de locuitori (datele nu includ municipiul
Bender şi regiunea estică controlată de regimul separatist de la Tiraspol). Religia
musulmană este confesată de 1.667 de persoane (0,05% din numărul total al
populaţiei ţării), dintre care 1.075 bărbaţi şi 592 femei; 339 de credincioşi
islamici sunt copii sub 15 ani. În localităţi de tip urban locuiesc 1.353 de
musulmani (cei mai mulţi sunt localizaţi în capitala ţării, oraşul Chişinău
(995) şi în municipiul Bălţi (106)); în mediul rural, 314 persoane aparţin
acestui grup confesional. Politici voluntariste ale conducerii ţării în sfera
construcţiei identitare (sub aspect etnic, lingvistic, religios), implicarea
masivă a factorului ideologic în procesul efectuării recensământului au făcut
ca datele publicate să fie, de fapt, inutilizabile.
Conducerea
comunităţii islamice din Rep. Moldova susţine că în ţară se află 17.000-20.000
de musulmani. Dintre aceştia, 3.000-4.000 sunt moldoveni, iar ceilalţi sunt
credincioşi musulmani stabiliţi în ţară provizoriu – ei au venit la studii,
pentru a desfăşura activităţi economice, comerciale, culturale, diplomatice.
Cei mai mulţi studenţi sosiţi din ţări cu populaţie majoritar musulmană (Arabia
Saudită, Egipt, Iordania, Iran, Maroc, Siria, Sudan, Tunisia, Turcia,
Uzbekistan, Yemen) studiază la
Universitatea de Stat de Medicină „Nicolae Testemiţanu”. Informaţiile comunităţii islamice se bazează,
în principal, pe datele diplomaţilor străini despre cetăţenii ţărilor lor,
aflaţi în Rep. Moldova împreună cu familiile.
În perioada 2001-2009,
organele executive au respins toate cererile de recunoaştere a cultului
musulman. Forţele de ordine au supus comunităţile islamice la multiple hărţuiri
şi intimidări. Nici o altă comunitate religioasă din Rep. Moldova nu a fost
şicanată în asemenea mod, cu excepţia Mitropoliei Basarabiei, care este
subordonată Patriarhiei Române, şi poate o grupare originară din China, ceea ce
indică asupra caracterului politic al acestui tratament.
Cultul islamic a fost
recunoscut oficial la 14 martie 2011. Au urmat, în mai 2011, un şir de proteste
ale creştinilor, încurajate şi dirijate în mod evident de figuri proeminente
ale cultului majoritar. Au răsunat „argumente” tipice din registrul xenofobiei,
islamofobiei şi chiar al rasismului islamic. Mitropolitul Chişinăului şi al
Întregii Moldove, Vladimir (capul Bisericii Ortodoxe din Rep. Moldova, care
este subordonată Patriarhiei Ruse), a reacţionat în felul următor: „Într-o ţară
ortodoxă este o înjosire, pentru creştinii noştri ortodocşi. Eu cred că nu este
bine să fie înregistrat astfel de cult religios într-o ţară pur ortodoxă”. Liderul
PCRM, Vladimir Voronin, a dezaprobat în termeni severi decizia ministerială –
credinţa creştină este absolut opusă celei islamice, susţinea ex-preşedintele. Participanţii
la protestele stradale au invocat „decăderea moravurilor” în societatea
moldavă, din vina persoanelor venite din afara ţării (în particular, a
musulmanilor); sentimentul de
insecuritate; imperativul păstrării unei ţări şi a unei religii „curate”;
dorinţa de a rămâne în credinţa în care s-au născut (presupunând că cineva
doreşte să-i lipsească de aceasta) ş. a. S-a spus că „religia islamică crează
mari probleme în Europa”; s-a lăsat să se înţeleagă că valorile afişate de
islam contravin celor promovate de religia creştină. Au fost distribuite pliante
intitulate „Moldova ameninţată de islamizare şi (de) homosexualizare”.
Cu toate acestea, principalii
actori ai opoziţiei par să reprezinte, ei înşişi, o minoritate. Este vorba
despre Marchel, Episcopul de Bălţi şi de Făleşti, conducătorul de
fapt al protestelor, a cărui eparhie cuprinde zone puternic rusificate, cu
aderenţă pronunţată la
PCRM. Protestele stradale abia dacă au întrunit între câteva
sute şi ceva mai mult de o mie de participanţi. Astăzi ştim, de asemenea, că în
postură de contestatari activi au apărut credincioşii neoprotestanţi (baptişti).
Valeriu Ghileţchi, cunoscut pastor baptist, a fost unul dintre cei patru
deputaţi care au votat în Parlament împotriva „Legea cu privire la asigurarea
egalităţii”, adoptată în Parlament la 25 mai 2012.
Este remarcabil
faptul că discuţiile generate de recunoaşterea cultului islamic s-au întreţesut
cu dezbaterile referitoare la adoptarea legislaţiei anti-discriminare. Dezbaterile
au avut loc, în fond, pe marginea sintagmei „orientare sexuală” şi a
nediscriminării minorităţilor sexuale, deşi legea se referă şi la alte grupuri
marginalizare şi social-vulnerabile: elevii din mediul rural, femeile,
persoanele cu dizabilităţi, cetăţenii care locuiesc în anumite zone ale
Republicii Moldova şi au acces mai redus la ajutorul social, grupurile
religioase minoritare. Mai mult, în timpul protestelor semnificaţia legii a
fost prezentată denaturat. Finalitatea ei, axată pe ideea de toleranţă, a fost
interpretată în sensul că, din dorinţa atingerii unor beneficii, autorităţile
statului doresc să promoveze „practicile sexuale ne-tradiţionale”, „legalizarea
viciului”.
Niciuna dintre
formaţiunile politice, indiferent dacă se afla la guvernare sau în opozitie, nu
a purtat un dialog cu societatea, nu a încercat să explice, să-i convingă pe
opozanţi sau sceptici, din perspectiva construirii unei societăţi democratice,
despre necesitatea adoptării respectivei legi. Politicienii au tratat subiectul
în glumă, s-au eschivat de la răspunsurile ziaristilor, au invocat probleme mai
presante (Dorin Chirtoacă: Partidul Liberal) ori şi-au exprimat neîncrederea în
legătură cu intenţiile integratoare ale UE (Marian Lupu: Partidul Democrat). În
schimb, clericii Mitropoliei Moldovei şi persoane din PCRM au utilizat din plin
contrargumente împrumutate din arsenalul Bisericii Ruse: „Biserica Ortodoxă, se
spunea într-un document emis la Patriarhia Rusă, remarcă în unele articole ale
legii, adoptate în pofida voinței majorității cetățenilor Republicii Moldova,
un pericol pentru integritatea morală și spirituală a societății moldovenești.
Această lege poate fi folosită pentru a limita critica homosexualității, pentru
a interzice să numești comportamentul homosexual drept păcat. Legea
interpretează destul de larg termenul de discriminare, fără a ține cont de
convingerile religioase tradiționale. Experiența duhovnicească și pastorală
mărturisește că, în majoritatea cazurilor, comportamentul homosexual este o
consecință a liberei alegeri a omului. De aceea, a egala așa-numitele
minorități sexuale cu minoritățile naționale, de rasă sau sociale este absolut
incorect”.
Sarcina de a explica
cetăţenilor sensul legislaţiei ne-discriminare a fost lăsată exclusiv pe seama mass-media,
organizaţiilor non-guvernamentale (reunite în Grupul civic pentru egalitate) şi
analiştilor politici. Protestele anti-islamice şi anti-antidiscriminare au fost
contrabalansate permanent de acţiuni ale societăţii civile, identificabile prin
slogane Stop-Discriminare. Reprezentanţii organizaţiilor ne-guvernamentale şi „apărătorii
ortodoxiei” au stat în timpul manifestaţiilor stradale, literalmente, faţă în
faţă. Este adevărat că prezenţa militanţilor anti-discriminare nu a fost
numeroasă, însă aceste grupuri se vădesc bine instruite în sfera drepturilor
omului, insistente, decise şi foarte credibile. Conducătorii lor, Antoniţa
Fonari, Sergiu Ostaf, Natalia Ghilaşcu ş. a., pot fi percepuţi drept potenţiale
persoane publice de prim rang. În 2011, dintre actorii politici, doar Ministrul
Justiţiei, Alexandru Tănase, a apărat public decizia de inregisrare a
Ligii islamice. „Este un drept fundamental al musulmanilor pe care trebuie să
îl respectăm. Prin înregistrarea oficială a islamului, musulmanii nu sunt
încurajaţi la unele sau altele activităţi. Este bine că a fost înregistrat
islamul. Sunt convins că creştinismul este o religie a toleranţei”, a declarat Alexandru
Tănase.
Problema respectării
drepturilor confesionale/drepturilor omului a fost examinată mai ales prin
prisma anagajamentelor Rep. Moldova faţă de Uniunea Europeană, în vederea
obținerii regimului liberalizat de vize. Ambasadorul Uniunii Europene la Chişinău, Dirk Schuebel,
a făcut declaraţii repetate în sensul că Moldova are restanțe la capitolul
respectarea drepturilor minorităților sexuale și religioase. Dacă
autoritățile interzic Liga islamică, asta înseamnă că ţara nu respectă
condițiile obținerii regimului liberalizat de vize, a rezumat Dirk Schuebel. Raportorul special
al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind libertatea religiei şi credinţei,
Heiner Bielefeldt, a enunţat, la 8 septembrie 2011, anumite concluzii pe
marginea vizitei sale în Republica Moldova (1-8 septembrie). Heiner Bielefeldt
s-a referit la tratamentul privilegiat al Bisericii majoritare de către
autorităţi, invocarea religiei ortodoxe în interesul politicii identităţii
colective, poziţii extremiste care implică, de fapt, un „antagonism devastator”
între tradiţia ortodoxă şi drepturile omului, necesitatea adoptării unei
legislaţii anti-discriminare şi a utilizării nediscriminatorii a spaţiului
public. De asemenea, la
Chişinău s-a aflat în vizită oficială Thomas Hammerberg,
comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Thomas Hammerberg a
menţionat rapoartele „bine documentate” primite de această organizaţie despre
islamofobia şi homofobia existente în Moldova.
Ierarhii Mitropoliei
Moldovei au fost mai curând prudenţi şi au manifestat pacienţă. Unii preoţi au
lăsat să se înţeleagă că nu sunt împotriva credinţei islamice şi a inserţiei
sale în perimetrul legal, dar susţineau că legislaţia era prea permisivă în
ceea ce privea înregistrarea confesiunilor şi că nu sublinia îndeajuns rolul special/primordial
al Bisericii Ortodoxe în societatea moldavă. Finalmente, Mitropolia a condamnat
poziţia intransigentă a episcopului Marchel. Nu vom şti, probabil, prea curând
care a fost dimensiunea politică, electorală,
şi geopolitică a acestor evenimente. Se poate observa însă, cu ochiul
liber, că interesele politice, peste tot în lume, învăluie, aidoma unei „cruste”,
dezbaterile confesionale, inclusiv despre islam.
În afară de Liga
islamică, în Rep. Moldova există o comunitate de musulmani riguros organizată,
cu o istorie de peste un deceniu. Conducătorul comunităţii este dl Talgat
Maşaev, născut în 1957, în satul Maximovka, regiunea Kurgan, Federaţia Rusă. El
a sosit în R.S.S.M. în anul 1983 şi este cetăţean al Republicii Moldova. La 29
august 2000, dumnealui a înaintat autorităţilor prima cerere de înregistrare a
acestui grup islamic, dar solicitarea sa a fost respinsă. A avansat de atunci
mai multe cereri de recunoaştere din partea statului, însă fără succes. Totuşi,
grupul său a fost înregistrat oficial sub forma unei organizaţii
non-guvernamentale, cu numele de Grădinile
Liniştii. Asociaţia a organizat în trecut – şi continuă şi în prezent să
facă acest lucru – diferite activităţi cu caracter religios (islamic):
rugăciuni, lecţii pentru copii etc. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis, la 12 mai 2009, în favoarea cetăţeanului Republicii Moldova Talgat
Maşaev, care, în 2004, fusese sancţionat pentru practicarea unui cult religios
neînregistrat de stat. Instanţa europeană a constatat că instituţiile
statutului i-au încalcat lui Talgat Maşaev un şir de drepturi, inclusiv acela de
a se ruga într-un spaţiu privat. Din informaţiile disponibile rezultă că, în
ultimii ani, între Liga islamică şi conducerea organizaţiei Grădinile Liniştii
s-au purtat tratative în vederea fuzionării celor două comunităţi, însă se pare
că, din cauza unor abordări divergente ale învăţăturii islamice, unificarea nu
va avea loc.
Înainte de
înregistrarea oficială a islamului, se ştia că în capitala ţării existau câteva
localuri în care se oficia cultul islamic, dar, întrucât grupurile musulmane nu
deţineau statut legal, activitatea acestor aşezăminte nu era transparentă.
Existau totuşi informaţii ce indicau asupra sprijinului din străinătate, de
care beneficiau casele de rugăciune musulmane, pentru acoperirea cheltuielilor
de închiriere şi de întreţinere. Se ştia despre persoane originare din ţări
islamice, venite la studii sau stabilite cu traiul în Rep. Moldova, care îşi
asumau misiunea de imami. În 2009-2010 am vizitat de câteva ori două case de
rugăciune islamice. Am fost primită întotdeauna frumos şi prevenitor. Totuşi,
ambianţa era destul de apăsătoare: moscheile erau amplasate în foste unităţi comercial-industriale
care nu mai funcţionau de mult timp, spaţiile erau prost încălzite (fapt
deosebit de inconfortabil pentru un cult care practică mult abluţiunile ritualice),
iar angajaţii fortelor de ordine şi de securitate puteau să-ţi ceară, la
intrare sau la ieşire, să te legitimezi.
După înregistrarea
Ligii islamice a începit ridicarea unei moschei. Edificiul, care de fapt s-a şi
construit între timp, este elegant, curat şi luminos, şi este prevăzut cu
mijloace tehnice, o mică bibliotecă, spaţii separate în care se înrunesc
bărbaţii, femeile, iar copiii învaţă despre credinţa islamică. Acest centru de
cult islamic se află în Chişinău, pe strada Mesagerul 9.
Organizaţia Grădinile Liniştii dispune de o
locaţie mai modestă, închiriată în zona gării feroviare din Chişinău, dar care
are o viaţă religioasă intensă. În acel spaţiu se oficiază servicii divine,
printre care deosebit de importantă este rugăciunea colectivă de vineri.
Femeile şi copiii frecventează cursuri ce au loc sâmbăta şi duminica, la care
primesc informaţii despre învăţătura islamică, se socializează.
În ultimul deceniu,
cheltuielile bugetare destinate cultelor au fost în ascendenţă. Principalul
beneficiar a fost, totuşi, Biserica Ortodoxă din Moldova, guvernul contribuind
masiv la renovarea lăcaşelor acestui cult. Anumite decizii guvernamentale din
trecut au condus, de asemenea, spre situaţia în care proprietăţile confiscate
în perioada comunistă să revină Bisericii majoritare. În aceste condiţii, nu
trebuie să ne uimească faptul că alte confesiuni caută sprijin financiar şi
material din alte surse, inclusiv în afara ţării.
În Rep. Moldova nu
există instituţii de teologie islamică. Totuşi, lumea islamică nu este pentru
noi terra incognita. Departamentele
de istorie, de limbi străine, de politologie şi relaţii internaţionale ale
univestităţilor oferă cursuri despre civilizaţia arabă, trecutul şi prezentul
ţărilor situate în perimetrul civilizaţional al islamului. Din când în când, la
aceste instituţii se organizează cursuri de limbă arabă şi turcă moderne. Merită
să fie menţionate cercetările arheologice întreprinse timp de câteva decenii la Orheiul Vechi.
Rezultatele, ce cuprind şi vestigii islamice, au fost prezentate în
admirabilele publicaţii ale dnei dr. Tamara Nesterov. Coranul tradus în limba
română de Silvestru Octavian Isopescu în 1910, la mănăstirea Dragomirna, a fost
reeditat la Chişinău
de mai multe ori, începând cu 1999, la editura „Cartier”. Tipărituri de
propagare a cultului islamic au fost aduse (sub formă de achiziţii sau donaţii)
în Rep. Moldova, inclusiv la Biblioteca Natională, din România, Ucraina
(Odesa, Kiev) şi Rusia.
Mă încumet să afirm
că societatea moldavă, în ansamblu, întelege că este vital necesar pentru ea
însăşi, pentru binele public, pentru stabilitatea şi prosperitatea sa, şi nu doar
în virtutea unor exigenţe venite din exterior, să respecte drepturile
fundamentale ale tuturor membrilor săi. Factorul politic va putea miza pe
conduita raţională şi tolerantă a marii majorităţi a societăţii moldave, dacă
va informa corect, sincer şi persistent cetăţenii asupra deciziilor care vor fi
de luat în viitor. Calea spre înţelegere civică trece prin efortul tuturor de
ridicare a nivelului de educaţie, în general, şi a culturii religioase, juridice
şi politice, în mod special. Instituţiile
culturale şi de învăţământ, mass-media vor avea de jucat rolul decisiv. Evoluţia
islamului european, inclusiv în Rep. Moldova, depinde şi de capacitatea
comunităţilor musulmane de a utiliza pârghiile şi normele statului de drept, în
vederea desfăşurării vieţii lor religioase, de a destructura stereotipurile
referitoare la musulmani şi de a se adapta la situaţia de minoritate.
Pe 7 februarie, la ora 17.00 a avut loc un seminar de lectură pe tema “Importanţa tehnologiilor în societatea sovietică”, moderat de Alexandru Leşanu. Texte pentru lectură: Andrew Jenks, "A Metro on the Mount: The Underground as a Church of Soviet Civilization" in Technology and Culture, 41.4 (2000) 697-724; Kristin Roth-Ey, "Finding a Home for Television in the USSR, 1950-1970", in Slavic Review, Vol. 66, No. 2 (Summer, 2007), pp. 278-306; Opţional: Владимир Дудинцев, "Белые Одежды"(cartea poate fi accesată aici: http://flibusta.net/a/2747). Seminarul a fost găzduit de Catedra de Istorie Universală, UPSM.
Iată rezumatele unor comentarii făcute la acest subiect:
Andrew Jenks prezintă metroul ca pe un instrument de inginerie socială prin care puterea sovietică intenţiona să formeze omul sovietic. Mai mult ca atât, prin participarea sa la construcţia metroului moscovit, cetăţeanul sovietic nu construia numai tuneluri, dar participa şi la formarea sa ca "homo sovieticus." În opinia lui Jenks, metroul moscovit, ca şi tehnologiile sovietice în general, se deosebeau de tehnologiile capitaliste prin faptul că sovieticii nu apelau la economia de piaţă ca să facă tehnologiile mai eficiente. Dimpotrivă aspectul eficienţei şi rentabilităţii era de multe ori sacrificat pentru importanţa ideologică a acestei construcţii. În acest sens, metroul moscovit trebuia să fie nu numai eficient, dar şi util pentru educarea cetăţeanului sovietic. Aceeaşi funcţie educativă era prevăzută pentru televiziune. Doar că, după cum arată şi Kristin Roth-Ey, autorităţile sovietice aveau anumite frustrări în legătură cu utilizarea televiziunii. Anume din aceasta cauză începuturile televiziunii în URSS ţin mai mult de unele iniţiative locale decît de iniţiativa Moscovei. Din punctul de vedere al regimului sovietic, televiziunea avea un statut inferior altor forme de propagare a mesajului oficial, cum ar fi: lecţiile publice, cinematografele, teatrele sau radioul. Or, aceste forme erau mult mai apreciate de oficialii sovietici pentru că permiteau participarea colectivă a cetăţenilor sovietici precum şi o oarecare monitorizare a modului în care se recepta mesajul oficial. Pe de altă parte, televiziunea prezenta unele dificultăţi pentru că autorităţile sovietice nu puteau să cunoască modul în care populaţia reacţiona la unele programe de televiziune în condiţiile vizionării televizorului în propriile apartamente. (Alex Leşanu)
Iată o scurtă imagine video a acestei întîlniri.
Cele două texte (primul, al lui Andrew Jenks, despre construcţia metroului moscovit la începutul anilor 1930, al doilea, de Kristin Roth-Ey, despre televiziunea sovietică în anii 1950-1970) analizează caracterul binar şi echivoc al modernizării sovietice. Din motivul raportului emulatoriu cu modernitatea occidentală, proiectul sovietic de modernizare (industrializare, tehnologizare) a avut, pe de o parte, un caracter utilitar, îndreptat să construiască un sistem şi o infrastuctură moderne în slujba cetăţenilor şi, pe de altă parte, un caracter simbolic, menită să edifice o comunitate, prin punerea în scenă a unei naraţiuni mitice, teleologice, cu funcţie pedagogică, despre construcţia comunismului, a statului muncitorilor şi a omului sovietic. Ultima dimensiune, mitico-simbolică, este totodată strict legată de puterea şi controlul pe care statul sovietic (ca entitate modernă) avea ambiţia de a le exercita asupra cetăţenilor sovietici, determinîndu-i să interiorizeze normele şi valorile acestui stat, într-o epocă în care societatea sovietică, traversată de crize profunde, era percepută ca fiind dificil controlabilă. Construcţia metroului moscovit (ca şi alte şantiere de proporţii din acea vreme, cum era Palatul Sovietelor) urmărea să reproducă în registru simbolic (şi alegoric), la scară redusă, societatea sovietică în general. Metroul devenea astfel, în ochii arhitecţilor săi ideologici, un loc în care poporul sovietic întruchipa mersul organizat şi canalizat spre comunism, sub autoritatea partidului şi a organelor de control instaurate şi legitimate de acesta şi, în acelaşi timp, prin exerciţiul unei supravegheri reciproce. În acest sens, posturile miliţiei la intrarea metroului, în mijlocul escalatoarelor şi la capătul lor aveau funcţia unor observatoare de tip panopticon. În acelaşi timp, această autoritate interiorizată urma să dea naştere unui control social reciproc (synopticon). Mersul spre comunism era punctat de etape teleologice – staţiile Revoluţiei, Lenin, Dinamo etc. – şi patronat de panteonul de eroi sacri şi de arhetipurile „profane” ale omului sovietic. În cazul apariţiei televiziunii, în 1955, relaţia dintre latura pur modernistă şi cea simbolico-ideologică se afla într-o relaţie complicată de ambiguitatea acestui medium de masă în percepţia elitelor politice sovietice din epocă. Faţă de mijloacele de comunicare de masă existente la acea dată – presa scrisă, radioul, cinematografia etc. – televiziunea era suspectată de a încuraja un consum şi un comportament individualizat, domestic. Alături de celelalte mijoace de comunicare, televiziunea avea menirea de a construi o „comunitate imaginată” pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice, prin transmiterea ubicuă a unui mesaj centralizat. Pe de altă parte, administratorii politici ai televiziunii trebuiau să rezolve anumite dileme legate de diversitatea socială şi culturală a publicului ţintă, de multiplicitatea receptării de către acesta şi de compromisul inevitabil între misiunea educativă şi sarcina strategică şi inevitabilă de divertisment pe calea acestui nou şi extrem de puternic mijloc de comunicare. (Petru Negură) Articolele discutate investighează relația dintre tehnologie și sistemul politic în Uniunea Sovietică. Ele sugerează că, deși dezvoltarea tehnologiilor a reprezentat un aspect important al sistemului sovietic, aceasta a fost făcută de cele mai multe ori prin intervenție „de sus”. Logica politică a condiționat adoptarea și implementarea tehnologiilor – această logică a acordat prioritate eficienței politice și propagandistice mai degrabă decît rentabilităţii economice. Totodată aceste articole chestionează și limitele condiționării sociale a tehnologiei. În investigația sa despre construcția metroului din Moskova, Jenks arată că acesta s-a integrat relativ bine și rapid în contextul sovietic deoarece în Uniunea Sovietică existau deja toate precondițiile pentru funcționarea eficientă a unui sistem de metrou – distanțe considerabile, aglomerație urbană, surplus de populație ce trebuia să ajungă la locul de muncă. Prin contrast, așa cum arată articolul lui Kristin Roth-Ey, televiziunea, deși introdusă foarte devreme în Uniunea Sovietică, s-a găsit într-o stare de relativă sub-dezvoltare pînă spre sfîrșitul anilor ’60. Această situație poate fi explicată prin faptul că sistemul politic a putut găsi un uz satisfăcător tehnologiei și a putut developa potențialul propagandistic și de educație al acesteia abia cînd contextul – Războiul Rece, sfîrșitul comunismului auster – a cerut-o. (Vitalie Sprînceană)
Iată un film documentar care vorbeşte despre construcţia metroului moscovit, completare la articolul lui A. Jenks. Vizionare plăcută şi utilă!
Aici puteţi asculta întreaga discuţie de la această şedinţă:
Atelierul Doctoral PLURAL a găzduit proiecţia
şi discuţia filmului „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, care a
cîştigat un şir de premii prestigioase. Proiecţia şi discuţia a avut loc vineri
1 februarie la ora 17.00 la Catedra de Istorie Universală a UPSM "Ion
Creangă" (blocul 1, etajul 5, sala 102).
Synopsis: „După dealuri” este scris și
regizat de Cristian Mungiu, inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei
Niculescu-Bran. Imaginea este semnată de Oleg Mutu, rolurile principale fiind
interpretate de două actriţe ieşence debutante în film: Cosmina Stratan
(Voichiţa) şi Cristina Flutur (Alina), secondate de Valeriu Andriuţă
(Părintele) şi Dana Tapalagă (Maica stareţă).
Filmul spune povestea a două fete care au
crescut împreună şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina se
întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa, prietena ei din copilărie faţă
de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în
credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe
care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige
afecţiunea Voichiţei, făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine forţa
care o animă.
Iată cîteva comentarii pe marginea acestui
film (din partea celor prezenţi la vizionare şi la discuţie):
Un război între două lumi şi două femei
(reflecţie asupra filmului După dealuri de
Cristian Mungiu)
de Petru Negură
Filmul prezintă un caz care scoate la iveală
un conflict, pînă atunci latent, între lumea modernă (şi laică, cea a oraşului)
şi o lume, relativ închisă şi izolată, a mănăstirii (biserica). Este arătată o
opoziţie clară, simbolizată vizibil, între cele două lumi: spaţiul mănăstirii
este dominat de tonuri întunecate, clar obscur, deseori acţiunea se petrece în
întuneric sau la lumina unor lumînări; la mănăstire nu există curent electric,
ceea ce accentuează în mod voit caracterul închis, întunecos – cu tot
simbolismul asociat – şi „rupt de civilizaţie” al acestui spaţiu. La mănăstire
este simţită, de către privitor sau un eventual outsider (Alina), o
„orînduială” ierarhică, tradiţională, ritualică. De cealaltă parte, spaţiul
oraşului este copleşit de aglomeraţie, agitaţie, anxietate, aparentă dezordine
şi chiar murdărie (ne amintim mai ales de ultimul episod al filmului).
În acelaşi timp, filmul exprimă un paralelism –
şi aproape o simetrie – între spaţiul laic / profan, al spitalului şi poliţiei
şi cel religios (sacru) al mănăstirii. Atît mănăstirea, cît şi spitalul (şi
într-o oarecare măsură poliţia) îşi propun să curăţe omenirea de păcate, boli,
crime... Mănăstirea urmăreşte izbăvirea (mîntuirea) omului prin cultivarea
curăţeniei sufleteşti şi prin respectarea disciplinei corporale. Pe de altă
parte, spitalul se îngrijeşte de sănătatea corpului şi a psihicului oamenilor,
pe cînd poliţia este o instituţie care urmăreşte ordinea şi disciplina corpului
social. Cazul Alinei cade sub incidenţa celor trei instituţii: ea face o „criză
de nervi” sau o „manifestare necurată”, în funcţie de perspectiva adoptată, –
de fapt, o criză de gelozie; este mai întîi spitalizată, cu ajutorul preotului
şi maicilor de la mănăstire, iar apoi, după externare, este suspusă unui ritual
de exorcizare. Preotul caută să o facă pe Alina să-şi mărturisească păcatul tăinuit
(care i-ar determina comportamentul şi atitudinea faţă de semeni şi faţă de feţele
bisericeşti); medicul încearcă să-i identifice „etiologia” simtomelor ei, iar poliţistul
să-i înregistreze traiectoria migraţiei şi, apoi, cauza decesului.
Spectatorul împărtăşeşte cu cele două eroine,
nu fără o anumită ambiguitate, „taina” acestora, şi anume iubirea lor
nemărturisită. Această „taină” se află la originea comportamentului violent al
Alinei, interpretat de către preot ca fiind rodul unui păcat grav şi
nemărturisit, iar de către doctor ca fiind o manifestare patologică (simtom al
unei tulburări psihiatrice). Relaţia dintre cele două personaje (şi anume
relaţia lor de iubire), supusă unui control normativ de către societate şi de
către instituţia ecleziastică, devine, în acest caz, prilejul unui conflict
deschis între logica individuală şi hedonistă, întruchipată de Alina, şi
presiunea normativă a comunităţii (religioase) şi a instituţiilor statului.
Acest conflict se reflectă asupra relaţiei
dintre cele două personaje. Alina o doreşte pe Voichiţa şi este frustrată de
faptul că între ele se interpune o terţă instanţă (mănăstirea cu tot cu
orînduiala acesteia), pe cînd Voichiţa a îmbrăţişat codul normativ al
mănăstirii (nu fără anumite ezitări periodice) şi îşi manifestă afecţiunea faţă
de Alina, încercînd să o convertească şi pe ea la modul de viaţă monacal
(religios).
Filmul „După dealuri” este o relectură modernă
a unui model de tragedie clasică, în care dorinţa şi fericirea individuale sînt
împiedicate şi sacrificate de către o realitate externă, dotată cu forţă de
constrîngere. Ca şi în unele tragedii clasice, tragicul frizează aici absurdul,
atunci cînd revolta individuală se loveşte de o logică exterioară şi necruţătoare
(i.e. regulile colective sau cele transcendentale).
Născută la 20
februarie 1976 în localitatea Morozeni, raionul Orhei.
Studii:
licenţiată în istorie, Specialitatea Istorie şi Limbă Franceză, Facultatea de
Istorie Universitatea de Stat din
Moldova (1995–2000); magistru în studii Sud-Est Europene, studii de masterat la
Catedra UNESCO: Studii Sud-Est Europene, Universitatea de Stat din Moldova
(2000-2001); studii de doctorat, Catedra de Istoria Românilor şi Antropologie,
Facultatea de Istorie şi Psihologie, Universitatea de Stat din Moldova (2001 –
2006); doctor în istorie (din
2007).
Activitate
profesională: lector superior
universitar la Catedra de Istorie şi Ştiinţe Sociale, Facultatea de Filologie
şi Istorie, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul (2000 -
prezent).
Proiecte de
cercetare ştiinţifică: bursă de cercetare şi documentare acordată de Institutul
Cultural Român, Bucureşti, România (iulie-septembrie 2007); bursă de studii
avansate „Petre Ţuţea” în cadrul Colegiului Noua Europă, Fundaţia Noua Europă,
Bucureşti, România (octombrie 2007- iulie 2008); bursă de studii postuniversitare în cadrul
Programului
Erasmus
Mundus External Cooperation la Academia de Ştiinţe Umanistice din oraşul
Pultusk, Polonia (iunie 2010 – aprilie 2011).
Autoare a
peste 20 de studii şi articole.
Domenii de interes: istoria
modernă şi contemporană a românilor, istoria şi teoria culturii naţionale şi
universale, istoria religiilor, culturologie, antropologie culturală. Lucia Sava este autoarea cărţii Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea (1900-1918), Chişinău, Ed. Pontos, 2010. Rezumatul comunicării: Viaţa cotidiană reprezintă o dimensiune
indispensabilă a existenţei umane. Cu toată importanţa proceselor istorice majore,
a evoluţiilor politice, sociale, economice, culturale etc. pentru fiecare
individ în parte, „marea” istorie derulează prin prisma unor necesităţi
cotidiene. Dat fiind faptul că fiecare persoană (indiferent de nivelul de
instruire, de vârstă, de sex, de confesiune sau de mediul în care trăieşte) are
o viaţă personală, care-i influenţează puternic viziunea asupra lumii, cercetarea
vieţii cotidiene a indivizilor ne ajută să întregim tabloul societăţii din care
face parte, precum şi să descoperim acele elemente ale vieţii sociale, pe care
în mod obişnuit istoricul nu le poate remarca studiind istoria socială şi
politică de ansamblu a societăţii.
Constituind, prin excelenţă, locul gândirii
existenţei, cotidianul este, în sensul cel mai direct al acestui cuvânt,
ceea ce este imperceptibil, ceea se întâmplă zilnic, de fiecare zi; tot ceea ce
este comun, uzual, de toate zilele. Lumea în care poate să se ivească o
problematică a „cotidianului” este lumea în care se retrage, chiar dispare
organizarea simbolică guvernată de un anumit număr de figuri sau de instanţe
depăşind, dominând şi supraveghind scena existenţei obişnuite.
Astfel, acesteia i se opune, din punct de vedere
temporal, ziua de sărbătoare, de concediu sau de vacanţă, în acest sens, ea
desemnează activitatea noastră de toate zilele; dacă opusul ei este viaţa
burgheză, de lux, atunci prin viaţă cotidiană înţelegem modul de a
fi al muncitorului sau al ţăranului, prins în rutina programului său zilnic;
din punct de vedere politic, vieţii cotidiene i se opune viaţa conducătorilor
(regi, prinţi, preşedinţi, miniştri ş.a.).
Concepută din alt punct de vedere, viaţa cotidiană
desemnează domeniul de experienţă al vieţii de toate zilele, având ca termen
corelativ „marile evenimente” care populează istoria, care creează şi
constituie istoria. Din această perspectivă, cotidianul poate fi interpretat ca
anti-istorie prin excelenţă, deoarece dacă istoria înseamnă tot ceea ce e
memorabil, demn de păstrare şi de comemorare, cotidianul este materia primă a
uitării.Aşadar,lumea vieţii cotidiene a existat în istorie dintotdeauna, de când
omul a obţinut dimensiunea socială, fiecare generaţie nu face decât să
transmită o anumită organizare a lumii, efectuată de alţii, dar nu de cineva
anume.
Studiul nostru de caz s-a axat pe problematica
vieţii cotidiene în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea
(1900-1918). Actualitatea subiectului este determinată de faptul că oraşul
Chişinău, capitala actuală a Republicii Moldova, reprezintă unul dintre cele
mai importante centre politice, administrative, economice, ştiinţifice şi
culturale din aria Europei de Sud-Est. De la prima atestare documentară (1436)
şi până în prezent, oraşul Chişinău a cunoscut mai multe etape de dezvoltare,
ca urmare a cărora se transformă dintr-o simplă aşezare rurală într-un adevărat
centru urban (al doilea conform criteriului numărului populaţiei din spaţiul
românesc, după Bucureşti). O fază importantă în procesul de dezvoltare a urbei
a fost, fără îndoială, sfârşitul secolului al XIX-lea, când oraşul
înregistrează numeroase schimbări de ordin social, politic, economic, cultural
şi demografic; în această perioadă se intensifică procesul de urbanizare şi de
modernizare a urbei, iar Chişinăul apare în viaţa internă a Basarabiei ca un
oraş construit după modelul oraşelor europene moderne: cu străzi pavate şi case
etajate, cu instituţii şi parcuri de odihnă, elemente distinctive ale unui
adevărat centru politic, administrativ şi cultural, unde se naşte o nouă
societate - cea urbană. Importanţa studiului este dată şi de faptul, că oraşul
Chişinău s-a format într-un context economic, social, politic, ideologic,
cultural specific, ca urmare a influenţei mediului rusesc, aspecte care şi-au
lăsat amprentele şi asupra evoluţiei vieţii cotidiene în perioada dată.
Domeniul vieţii cotidiene, sub aspectul
conţinutului, se prezintă foarte diversificat. Habitatul urban, alimentaţia,
vestimentaţia, veniturile şi cheltuielile, timpul liber, divertismentele, moravurile
etc., au conţinuturi şi consistenţe foarte variate în funcţie de posibilităţile
ce le oferă un statut social sau altul. Urmărirea riguroasă a acestor
discrepanţe în consum şi în viaţa de toate zilele, poate constitui, la rândul
ei, subiectul unei analize separate în unul din studiile ulterioare.
Ţinând cont de limitele prezentei lucrări, nu am
insistat asupra unei radiografii exhaustive a societăţii chişinăuene din
perspectiva etnică şi socială. În mod firesc, regimul de alimentaţie,
vestimentaţia şi alte elemente ale vieţii cotidiene, ni se înfăţişează într-o
palitră extrem de variată a culorilor tradiţiilor etnice. Fară a ne pune scopul
de a penetra în varietatea acestui bogat material de factură etnologică, care,
dat fiind complexitatea sa, ar putea constitui un subiect de cercetare aparte, am
încercat, în mod special, să elucidăm tendinţele generale în viaţa cotidiană la
nivelul elementelor menţionate, pentru a estima dinamica procesului de modernizare
a oraşului Chişinău în perioada amintită.
Filmul „Joyeux Noël” este o încercare ficţională de a reprezenta un eveniment mai puţin obişnuit pentru un război: hotarîrea părţilor beligerante (cel puţin la nivelul unor regimente) de a suspenda ostilităţile pentru a sărbători Crăciunul, în 1914. În acest context, filmul trasează cîteva linii de subiect: a) Experienţa de zi cu zi a războiului în tranşee, diferită de viaţa din spatele frontului. Experienţa dură a războiului este atenuată de o „frăţie a armelor”, datorită căreia soldaţii de rînd, fie şi din armate inamice, îşi administrează viaţa din tranşee într-un mod mai solidar, în orice caz diferit de felul pe care îl prescria conducerea militară a Statelor Majore. Această „frăţie a armelor” a fost umbrită de o serie de mituri, apărute în urma consumării războiului, care au fost nişte ingrediente ideologice importante ale mişcărilor de extremă dreapta din Europa interbelică. Unul dintre aceste mituri îi arată în mod exclusiv pe etnicii nemţi luptînd pe front, în vreme ce evreii ar fi rămas în spatele frontului. Filmul „Joyeux Noël” încearcă să demonteze acest mit, prezentînd un ofiţer din armata germana, care nu-şi ascunde identitatea evreiască. b) Primul Război Mondial ca primul „război total”. Spre deosebire de războaiele din secolele precedente, Primul Razboi Mondial s-a manifestat ca un adevărat „război total.” Războiul total presupune că efortul pentru război nu este limitat doar la un grup restrîns de militari profesionişti, dar cuprinde întreaga societate. Mobilizarea generală cuprinde nu doar încorporarea tinerilor în armată, ci şi aplicarea unor strategii de „înregimentare” a întregii societăţi. c) Apariţia societăţii de masă. Statele implicate în „războiul total” îşi exprimă nevoia unei mobililizări active şi depline a cetăţenilor în viata „cetăţii”. În acest sens, statele au început să aplice o serie de strategii în vederea monitorizării şi implicării cetăţenilor. Printre aceste strategii pot fi menţionate instaurarea unui aparat de supraveghere („surveillance”), dezvoltarea unor structuri instituţionale de asigurare sociala (pensii, alocaţii, servicii sociale adresate anumitor categorii etc.) şi investiţii majore în şcolarizarea cetăţenilor. (Alexandru Leşanu)
E interesant să urmărim, pe exemplul filmului „Joyeux Noël”, jocul identităților soldaților și configurațiile identitare la începutul secolului al XX-lea. Deși apărută recent, identitatea națională tinde să domine asupra apartenenței religioase ori a celei de clasă. Un epizod memorabil din acest film este predica episcopului scoțian prin care acesta argumentează, prin referinţă la Scrierile Sfinte, calificarea germanilor drept inamici naționali, justificînd nimicirea lor în această calitate. Într-un alt film celebru dedicat Primul Război Mondial, „La grande illusion” de Jean Renoir, unul dintre eroi, prizonier francez de viță nobilă, îi spune colegului său german, aristocrat și el, că războiul înseamnă de asemenea dizolvarea rangurilor aristocratice, trecerea lumii la un alt tip de ierarhie. În „Joyeux Noël” întîlnim aceeași idee: războiul marchează o mutație. E primul război „fără sens”, fără mișcări de cavalerie, fără lupte de uzură în tranșee. Gloanțele și proiectilele ce vin de aiurea nu fac distincții de rang; ele ucid impersonal și egalitar. Filmul sugerează eventualitatea slăbirii mecanismelor de depersonalizare a inamicului de război în momentul întîlnirii faţă în faţă a „inamicilor”. Or, „dușmanul” poate fi ucis fără milă doar dacă este construit ca „dușman”, lipsit de trăsături umane, scos din specie. În momentul în care soldații au posibilitatea să se întâlnească față în față, mecanismele de depersonalizare sunt abolite. „Dușmanul” redevine om. (Vitalie Sprînceană)
Filmul „Joyeux Noël” sugerează, chiar de la primul episod (în care elevii unor diferite naţiuni europene sînt arătaţi recitînd în faţa clasei poezii patriotice), că primul război mondial a fost pregătit în mare parte de învăţămîntul şcolar de masă, prin educarea unor identităţi naţionale puternice, construite pe antipodul reprezentării „duşmanilor” naţiunii. În acest sens, „războiul total” este o emanaţie prin excelenţă al unui proces mai larg de modernizare, care se desfăşoară în Europa occidentală mai cu seamă de-a lungul secolului 19, proces prin care sînt formate statele-naţiuni moderne. Prin înfăţişarea solidarităţi (fie şi provizorii) între soldaţii unor regimente aflate în stare de război unul faţă de altul, filmul ne atrage atenţia asupra unei situaţii de conflict de natură socială (nu naţională). Mai exact, filmul ilustrează o solidaritate transnaţională a soldaţilor de rînd aparţinînd unor diferite naţiuni europene (aflate în război) împotriva elitelor respectivelor naţiuni, aflate la o distanţă confortabilă de linia frontului. Astfel, revoltele sociale şi revoluţiile („proletare” sau „conservatoare”) izbucnite în timpul şi în urma primului război mondial apar, în lumina acestui film, ca un rezultat direct al acestui „război de clasă”, exacerbat de contextul naţional şi naţionalist al primului „război mondial”. (Petru Negură)
(for an English version of the Program please scroll down)
(UPSM, InfoHis, etaj 5, sala 406,
în fiecare vineri, ora 17.00)
1)22 noiembrie 2012: Lynne
Viola, prezentare: „The Question of the Perpetrator in Soviet History
(Problema făptașului în
istoria sovietică)”;
2)28 decembrie 2012, ora 17.00, InfoHis: proiecţie de
film (în original cu subtitre în română) „Joyeux Noël” (dir. Christian Carion, sinopsis: „On Christmas
Eve during world War I, the Germans, French, and Scottish fraternize and get to
know the men who live on the opposite side of a brutal war, in what became a
true lesson of humanity”, după IMDb). Discuţie.
3)18 ianuarie 2013: seminar de lectură pe tema „Sociologia
timpului” (texte de Norbert Elias, Richard Biernacki, Eviatar Zerubavel).
Moderator: Petru Negură
4)25 ianuarie 2013: Lucia Sava, prezentare: „Viaţa
cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea”: consideraţii
teoretice şi metodologice”. Discuţie.
5)1 februarie 2013: Julien Danero Iglesias, Université
Libre de Bruxelles, prezentarea tezei sale de doctorat "La Construction
discursive de la Nation. République de Moldavie, 2001-2009” (prezentare prin Skype),
urmată de o discuţie.
6)7 februarie 2013: seminar de lectură pe tema “Importanta tehnologiilor si a
stiintei in societatea sovietica”, moderat de Alexandru Leşanu. Texte pentru lectură: Andrew Jenks, "A Metro
on the Mount: The Underground as a Church of Soviet
Civilization" in Technology
and Culture, 41.4 (2000) 697-724; Kristin Roth-Ey, "Finding a
Home for Television in the USSR, 1950-1970", in Slavic Review, Vol. 66,
No. 2 (Summer, 2007), pp. 278-306; Optional: Владимир Дудинцев, "Белые
Одежды"(cartea poate fi accesata aici: http://flibusta.net/a/2747).
7)15 februarie 2013: Aurelia Felea, prezentare pe tema
“Percepţia populaţiei R.M. faţă de confesiunile religioase”; Vitalie
Sprînceană: prezentarea proiectului său doctoral „Globalizarea religioasă:
comunitatea baptistă din Moldova”. Discuţii.
8)22 februarie 2013; seminar de lectură pe tema „...” (de
precizat), moderat de Igor Caşu. Texte pentru lectură (de indicat).
9)1 martie 2013: proiecţie de film (de precizat). Discuţie.
11)15 martie 2013, proiecţie de film (de precizat). Discuţie.
12)22 martie 2013, seminar de lectură moderat de Diana Dumitru (David R. Shearer, Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale University Press, 2009; un capitol va fi distribuit din timp participanţilor).
13)29 martie 2013, Mariana Goina, seminar de lectură pe tema "Uzul si abuzul conceptelor: Folosirea conceptului de feudalim in istoriografie"- Text pentru lectură: Elizabeth A. R. Brown "The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe", The American Historical Review, 79/4 (1974): 1063-1088. 14)12 aprilie 2013, David W. Harrison, profesor la East
Carolina University, prezentare despre o abordare istorică a asistenţei sociale
(de precizat).
15)19 aprilie 2013, proiecţie de film (de precizat).
Discuţie
16)26 aprilie 2013, seminar de lectură moderat de Vitalie
Sprînceană pe tema studiilor „subalterne” şi a pertinenţei teoriilor
occidentale în cercetarea subiectelor „postcoloniale”. Texte pentru lectură Arjun Appadurai, Dipesh Chakrabarty, Gayatri Spivak, Edward Said (vor fi anunţate din timp). Discuţie.
17)3 mai 2013, seminar de lectură pe tema „Indiferenţa naţională: o
categorie de analiză?”, moderat de Alexandr Voronovici. Texte pentru lectură: Tara Zahra “Imagined Non-Communities: National
Indifference as a Category of Analysis,” Slavic Review 69 (Spring
2010), 93-119; Jeremy King (text de precizat).
18)10 mai 2013, proiecţie de film (de precizat). Discuţie.
19)17 mai 2013, seminar de lectură pe tema “Anatomia
revoluţiei: istorie intelectuală, teorie politică şi practică militantă, sau
Cât de ideologică este epoca în care trăim?” moderat de Andrei Cuşco. Texte
pentru lectură: 1. Aurelian Crăiuţu, A
Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830
(Princeton: Princeton University Press, 2012), capitolul 5 („Moderation after
the Terror: Madame de Stael’s Elusive Center”), pp. 158-197; 2. Martin Malia, History’s Locomotives: Revolutions and the
Making of the Modern World, ed. by Terence Emmons (New Haven: Yale
University Press, 2006), Introducere (pp. 1-10), capitolul 8 („France,
1789-1799: Revolution as Militant Modernity”), pp. 178-212; Anexele 1 şi 2
(„Revolution: What’s in a Name?”, pp. 287-301 şi „High Social Science and
„Staseology”, pp. 302-316); 3. Michael Hardt, Antonio Negri. Empire (Cambridge, Mass.: Harvard
University Press, 2000), partea IV („The Decline and Fall of Empire”, pp.
353-413).
20)24 mai 2013, Petru Negură, prezentare: „Reflecţii asupra
aplicabilităţii şi adaptabilităţii conceptului de „câmp social” (în speţă:
„câmp literar”) într-un context literar „totalitar”. Cazul literaturii
sovietice moldoveneşti în epoca stalinistă”. Discuţii.
21)30 mai 2013, proiecţie de film (de precizat). Discuţia
filmului şi bilanţ de final de an.
Schedule (draft) of activities of
the „Plural” Doctoral Seminar in Social Sciences
November 2012 – May 2012
(UPSM, InfoHis, 5th floor, on Fridays,
17.00)
1)22 November 2012: Lynne
Viola, presentation on „The Question of the Perpetrator in Soviet History”.
Discussion.
2)28 December 2012, 17.00, InfoHis: film screaning „Joyeux
Noël” (dir. Christian Carion, synopsis: „On Christmas Eve during world War I,
the Germans, French, and Scottish fraternize and get to know the men who live
on the opposite side of a brutal war, in what became a true lesson of
humanity”, from IMDb). Discussion.
3)18 January 2013: reading group on „The Sociology of Time”
(readings from Norbert Elias, Richard Biernacki, Eviatar Zerubavel). Moderator:
Petru Negură
4)25 January 2013: Lucia Sava (UPSM „Ion Creanga”), presentation
on „The Everyday Life in Chisinau in the Early 20th century: theoretical and
methodological approaches”. Discussion.
5)1 February 2013: Julien Danero Iglesias, Université Libre
de Bruxelles, presentation of his PhD thesis "La Construction discursive
de la Nation. République de Moldavie, 2001-2009” (presentation by Skype).
Discussion.
6)7 February 2013: reading group on “The Importance of Technologies and
Sciences in the Soviet Society”, moderated by Alexandru Leşanu (PhD candidate in
History at George Mason University). Readings: Andrew
Jenks, "A Metro on the Mount: The Underground as a Church of Soviet
Civilization" in Technology
and Culture, 41.4 (2000) 697-724; Kristin Roth-Ey, "Finding a
Home for Television in the USSR, 1950-1970", in Slavic Review, Vol. 66, No. 2 (Summer, 2007), pp. 278-306;
Optional: Владимир Дудинцев, "Белые Одежды"( http://flibusta.net/a/2747).
7)15 februarie 2013: Aurelia Felea, presentation on “The
Republic of Moldova’s Population Perception towards the Minority Confessions”;
Vitalie Sprînceană (PhD candidate in History at George Mason University): prezentation of his PhD project
on „The Religious Globalization: the Baptist Community in Moldova”. Discussions.
8)22 februarie 2013; reading group (topic TBA), moderated by
Igor Caşu. Readings (TBA).
9)1 martie 2013: film screaning (TBA). Discussion.
11)15 martie 2013, reading group moderated by Diana Dumitru
(reading: David R. Shearer, Policing
Stalin’s Socialism. Represssion and Soviet Odrer in the Soviet Union 1924-1953,
Yale Univ. Press, 2005; a book chapter will be shared in advance).
12)22 martie 2013, film screaning (TBA). Discussion.
13)29 martie 2013, Mariana Goina, reading seminar on a
methodological issue in medieval history (TBA). Discussion.
14)12 aprilie 2013, David W. Harrison, professor at East
Carolina University, presentation on a subject of the history of social welfare
in Europe and USA (title TBA).
15)19 aprilie 2013, film screaning (TBA). Discussion
16)26 aprilie 2013, reading group moderated by Vitalie
Sprînceană on „The ‚Subaltern studies’ and the pertinence of Western
theoretical models in the research of „postcolonial” subjects”. Readings from Arjun
Appadurai, Dipesh Chakrabarty, Gayatri Spivak, Edward Said (TBA). Discussion.
17)3 mai 2013, reading group on „National Indifference: a new cathegory
of analysis?”, moderated by Alexandr Voronovici (PhD at CEU, lecturer at UPSM). Reading:
Tara Zahra “Imagined Non-Communities:
National Indifference as a Category of Analysis,” Slavic Review 69
(Spring 2010), 93-119; Jeremy King (text TBA).
18)10 mai 2013, film screaning (de precizat). Discussion.
19)17 mai 2013, reading group on “The Anatomy of Revolution:
Intellectual History, Political Theory and Militant Praxis” moderated by Andrei
Cuşco. Readings: 1. Aurelian Crăiuţu, A
Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830
(Princeton: Princeton University Press, 2012), 5th chapter („Moderation after
the Terror: Madame de Stael’s Elusive Center”), pp. 158-197; 2. Martin Malia, History’s Locomotives: Revolutions and the
Making of the Modern World, ed. by Terence Emmons (New Haven: Yale
University Press, 2006), Introduction (pp. 1-10), 8th chapter („France, 1789-1799: Revolution as Militant
Modernity”), pp. 178-212; Annexes 1 and 2 („Revolution: What’s in a Name?”, pp.
287-301 şi „High Social Science and „Staseology”, pp. 302-316); 3. Michael
Hardt, Antonio Negri. Empire
(Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 2000), IVth part („The Decline and
Fall of Empire”, pp. 353-413).
20)24 mai 2013, Petru Negură, presentation on: „Thoughts on
the applicability and adaptability of the concept of „social field” (Bourdieu)
(especially, the „literary field”) in a „totalitarian” literary context. The
case of the Soviet Moldovan literary milieu under Stalinism”. Discussion.
21)30 mai 2013, film screaning (TBA). Film
discussion followed by a general analysis of the Doctoral seminar’s activity in
2012-13.