Alexandru Lupuşor: Modernitatea ca ethos. De la autonomia subiectului la dandism

Vineri 21 martie, ora 17:00, a avut lov o prezentare de Alexandru Lupuşor (lector de filozofie la USM) pe tema "Modernitatea ca ethos. De la autonomia subiectului la dandism", urmată de o discuţie despre modernitate, critică şi subiectivitate. Pentru discuţie, s-au citit textele de mai jos:

- Immanuel Kant, "Ce sînt Luminile?" (variante în română, franceză şi engleză);
- Michel Foucault, "Ce sînt Luminile?" (variante în franceză şi engleză).

Locul întîlnirii: Catedra de Istorie Universală, Universitatea Pedagogică de Stat din Chişinău "Ion Creangă", etajul 5, sala 508.

Iată rezumatul prezentării, de Alexandru Lupuşor:

Modernitatea ca ethos. De la autonomia subiectului la dandism

Rezumat

Prezentarea a avut ca scop să urmărească pe de o parte modul în care Imm. Kant dezvoltă și legitimează un înțeles al modernității chestionînd evenimentul Luminilor și, pe de altă parte, felul în care Michel Foucault și-a conceput propria interpretare a modernității prin raportare la cea kantiană. În acest sens două sînt textele avute în vedere de subiectul expunerii: „Was ist Aufklärung?” de Imm. Kant și „Qu’est-ce que les Lumières?” de M. Foucault. Avînd atenția centrată pe noțiunile subiect, sine, raport față de sine, creație de sine, rațiune, public, privat, autonomie, ethos, s-a încercat refacerea spațiului conceptual înăuntrul căruia s-a produs problematizarea modernității la cei doi autori amintiți.

Pașii pe care i-a urmat prezentarea ar putea fi rezumați în felul următor:

a)      Expunerea a început prin reluarea definiției kantiane a Luminilor (Aufklärung) ca fiind o ieșire (Ausgang) din starea de minorat, ceea ce a justificat interesul avut, în primă fază, pentru analiza succintă a sensul pe care îl are în vedere filosoful german vorbind de minorat;

b)      Ca urmare a acestei clarificări, prezentarea și-a continuat demersul chestionînd posibilitatatea de a ieși din această stare a minoratului și, astfel, de a realiza trecerea către starea de majorat, stare care corespunde a ceea ce Kant numește autonomie a subiectului. Este momentul în care noțiunile de sine și raport față de sine intervin în expunerea făcută. Totodată, înțelesul pe care Kant îl dă procesului de Aufklärung ca ieșire din starea de minorat este reluată, la acestă etapă. în lumina unui alt cuplu conceptual pe care ni-l propune Kant. E vorba de distincția dintre uzajul public și uzajul privat al rațiunii, prin intermediul căreia gînditorul german ne propune un mod de a concepe structura și funcționalitatea societății;

c)      În acest punct, prezentarea a pus în discuție textul lui Foucault „Qu’est-ce que les Lumières?”, în rînduile căruia, filosoful francez supune criticii proiectul kantian și, în special, înțelesul modernității pe care acesta îl asumă și dezvoltă. În esență, critica lui Foucault se sprijină pe înțelesul termenului de atitudine sau ethos de care leagă trăsăturile distinctive ale modernității. În acest sens, demersul critic foucauldian face apel la Baudelaire, care, în viziunea lui Foucault rămîne reprezentantul exemplar al modernității. Cu alte cuvinte, intenția criticii lui Foucault ni se descoperă ca fiind, în fapt, depășirea lui Kant prin intermediul unei lecturi a lui Baudelaire.

d)      În cele din urmă, această depășire ni se arată în forma unei treceri de la autonomia subiectului, justificarea căreia pare să fie miza proiectul kantian, înțeleasă în termenii uzajului liber și public al rațiunii, către estetica creației de sine pentru care Baudelaire îi rezervează numele de dandism.       

Re-evaluarea păcii democratice: evoluţia naturii şi cîştigurilor războiului

Vineri 7 martie, ora 17.00, a avut loc, într-un context informal, la cafeneaua La plăcinte, prezentarea "Re-evaluarea păcii democratice: evoluţia naturii şi cîştigurilor războiului" de Dumitru Mînzărari, urmată de o discuţie.

Dumitru este doctorand în știinte politice la University of Michigan-Ann Arbor, unde cercetează subiecte ce țin de studiile de securitate, dinamica politicii externe, regimuri în tranziție și analiza formală a proceselor sociale. Şi-a făcut masteratul în afaceri internaționale la Columbia University, New York, unde a studiat aspecte naționale și internaționale ale fenomenului securității.

Iată rezumatul comunicării:

"Una din cele mai importante observaţii ale aşa-numitei teorii a păcii democratice este că războiul între statele democratice pare imaginabil. Studiul propus sugerează că aşa explicaţii cum ar fi semnalarea strategică sau stimulentele conducerii politice nu sunt capabile să explice într-un mod logic şi coerent această regularitate empirică. Stimulentele conducerii (leaders' incentive) indică asupra faptului că liderii democratici se auto-selectează doar în acele războaie pe care ei consideră că au şanse mai mari să le cîştige. Această alegere este impusă de interesul de a-şi păstra oficiul public, pe care ar putea să-l piardă în caz de înfrîngere militară. Argumentarea dată reflectă bine şi intuiţia explicaţiei normative, dar şi celei instituţionale. În acelaşi timp semnalarea strategică (signaling explanation) arată că democraţiile sunt mai abile în comunicarea hotărîrii lor, astfel rezolvînd problema informaţiei în negocieri. In sfîrşit, o altă explicaţie influentă cum ar fi coincidenţa istorică, nu este nici ea capabilă să explice pacea democratică. Această prezentare îşi propune să explice chestiunea "păcii democratice" prin examinarea dinamicii istorice a fenomenului războiului. Aplicînd de asemenea perspectiva economiei politice privind valoarea teritoriului geografic pentru state, studiul va tinde să extragă o nouă explicaţie pentru pacea democratică."

"Europeanizing projects in Moldova in times of crises of the discourse of Europeanization", by Helga Zichner

Vineri, 28 februarie 2014, ora 17.00, a avut loc prezentarea ţinută de Helga Zichner (cercetătoare la Leibniz-Institut für Länderkunde, Leipzig), pe tema "Talking the talk, walking the walk? Europeanizing projects in Moldova in times of crises of the discourse of Europeanization".

​Rezumatul prezentării:

In my presentation I take as a starting point the gap between the official pro-EU course of the Moldova government and the more skeptical attitudes towards this orientation among the population as they are reflected in recent opinion polls. Against this background my question is what this gap means for the implementation of EU-funded projects, that by definition must be considered as projects that shall contribute to Moldova's Europeanization. The example I will draw on is an EU-funded project from the area of household waste management. The changing of waste-disposal practices is an area where the success of the project depends very much on the active involvement of the local population. I will analyse the different approaches that those who implement these projects chose in order to motivate and persuade the local population to change their behaviour and thus to contribute ultimately to the success of the project.

O discuţie despre "hoţii în lege", tranziţie şi stat în spaţiul post-socialist

Vineri, 21 februarie, ora 16.30,  la Catedra de Istorie Universală, UPSC, a avut loc vizionarea filmului documentar "Воры в законе" (Hoţii în lege) şi o discuţie despre crimă organizată, tranziţie şi stat în spaţiul post-socialist.

Lecturi discutate:
1) Вадим Волков, "Силовое предпринимательство в современной России";
2) Catherine Verdery, "A Transition from Socialism to Feudalism? Thoughts on the Post-Socialist State", in What Was Socialism, and What Comes Next?, pp. 214-238.


Filmul documentar „Воры в законе” (Hoţii în lege), de Alexandr Ghentelev vorbeşte, din perspectiva a cinci cazuri, despre istoria crimei organizate în URSS şi Rusia, din a doua jumătate a anilor 1987, cînd a fost legalizat comerţul privat şi primele întreprinderi private, pînă în zilele noastre. Dincolo de efectul spectacular pe care personajele filmului, dar şi regizorul, încearcă să-l producă prin imaginea pe care le-o cultivă „hoţilor în lege”, filmul preia şi dezvoltă anumite teze care au fost expuse şi analizate de anumiţi cercetători ruşi şi occidentali (cum ar fi V. Volkov, K. Verdery, C. Humphrey, M. Burawoy) ai fenomenului interferenţei dintre criminalitate şi schimbarea sistemului economic în fosta URSS pe parcursul anilor 1990. Putem observa astfel, din naraţiunile subiecţilor intervievaţi, fenomenul "privatizării puterii" care a pus stăpînire pe Rusia şi fostele state sovietice pe fundalul slăbirii instituţiilor statului (şi a monopolului asupra violenţei legitime pe care acesta îl întruchipează) în anii 1990. După un adevărat „război civil” care se dezlănţuie în anii 1990 între diferite grupuri „criminale”, în anii 2000 are loc o „civilizare a moravurilor” (N. Elias) în sînul acestor medii semi-criminale, dar care sfîrşesc prin a se legaliza, dar şi o restabilire treptată a prerogativelor statului şi a controlului exercitate de acesta asupra marelor fluxuri informale de capitaluri. Statul preia controlul asupra „monopolului violenţei legitime”. În acelaşi timp, funcţii înalte în stat sînt influenţate din umbră de către cei care au ieşit învingători din „războiul civil” dintre grupurile interlope din anii 1990. Astfel, începînd cu anii 2000, se perpetuează un fel de „privatizare a puterii” prin influenţa intereselor private ale unor foşti „antreprenori violenţi”, deţinători ai unor capitaluri enorme, asupra marii politici.(Petru Negură)

Vizionarea filmului documentar "The Act of Killing", urmată de o discuţie despre masacre, făptaşi şi victime

Vineri 31 ianuarie am vizionat filmul documentar "The Act of Killing" şi am discutat despre masacre (filmul este despre masacrul din Indonezia, 1965), făptaşi, victime şi semnificaţia politică a crimelor de masă.

Iată o cronică a filmului, scrisă de Dorel Curtescu, unul din participanţii la această discuţie:

Masacrul ca farsă

Dorel Curtescu

The Act of Killing (2012), film regizat de Joshua Oppenheimer, este o expunere despre crimele în masă, suferinţa şi represiunea din Indonezia anilor 1965-1966, sub regimul militar al lui Suharto. Leitmotivul documentarului cade sub incidenţa comentariului lui Marx, după care istoria se repetă, „iniţial ca tragedie, apoi ca farsă”. Repetiţia în istorie, pe de o parte, structurează modul nostru de percepere a trecutului şi, pe de altă parte, eliberează şi readuce în prezent toate stafiile ce încă nu şi-au găsit liniştea.

Jucându-ne puţin cu cuvintele, am putea numi „repetiţia istoriei ca farsă” printr-un termen împrumutat din zona artei şi a practicilor sale contemporane: „performance”. În ce constă acesta? Scurt pe doi: la solicitarea regizorului american Joshua Oppenheimer, Anwar Congo şi prietenii săi, membri ai unei organizaţii paramilitare şi complici la măcelul din Indonezia, sunt încurajaţi să repună în scenă crimele pe care le-au săvârşit treizeci de ani în urmă. Foştii călăi le performează, făcând apel la memoriile proprii şi la cele ale martorilor, cu zel şi dramatism în faţa camerelor de filmat, imitând genurile filmelor lor preferate: gangster, western, musical, horror. Un film într-un film, cum ar veni… în care „totul trebuie să fie adevărat”.





Din întâmplare sau nu, scenariul aminteşte de filmele despre Holocaust. Într-o secvenţă din pelicula lui István Szabó, Tata/ Apa (1966), ce relatează drama unui tânăr pe fundalul revoltelor din Ungaria din 1956, surprindem filmarea unui film despre atrocităţile săvârşite împotriva populaţiei civile sub ocupaţia germană. În una din scene, îi vedem pe evrei mânaţi în coloane pe străzile din Budapesta. Pentru a părea cât mai veridică, la insistenţa regizorului, scena este reluată de câteva ori. În filmul lui Szabó, surprindem frustrarea protagonistului principal de a participa la repetarea momentelor ruşinoase ale istoriei. The Act of Killing e o alta piesă şi rolurile sunt altele. În locul victimelor, îi vedem pe călăi, spunându-şi istoriile, iar mărturiile lor seamănă mai mult cu o apologie a masacrului. În acelaşi timp, ceea ce iniţial e luat drept farsă, pe parcurs, devine, practic, un act de „sinceritate”[1] – ei sunt cei care consideră că „tot adevarul trebuie spus public”. Patosul şi francheţea cu care îşi descriu sadismul alungă aproape orice suspiciune că ei ar avea ceva de ascuns şi că lucrurile s-au petrecut altfel decît acestea se înfăţişeză din istorisirile lor. Ipocrizia şi cinismul pot fi mai degrabă atribuite unui jurnalist care încearcă să ia distanţă, pretinzând că nu a făcut şi nu aştiut nimic.

O anumită precauţie, observabilă în modul de a vorbi şi într-o anumită reflexivitate, o putem observa la alţi protagonişti, dar nu şi la făptaşii („perpetrators”) înşişi. Acest moment semnalează o stare problematică a lucrurilor. Pe de o parte, el anulează orice gest eliberator prin care, la un moment dat, cineva ar putea enunţa că „regele este gol”; teoretic vorbind, dacă e vreun adevăr într-o atare fenomenologie, atunci este acela că regele e gol sub hainele sale, la fel cum sunt şi restul muritorilor. În condiţiile unei participări aproape totale la crime, orice gest demascator este confirmarea unui act de ipocrizie, iar cinismul devine o formă de ideologie[2]. Pe de altă parte, există posibilitatea de a circumscrie poziţia faptaşilor.

Anwar se defineste ca „gangster”, sau altfel spus ca „free man” (om liber, sic! – sintagma este reiterată în film cu insistenţă de către martorii-făptaşi). Observăm că unii „gangsters”, în cuvintele altor protagonişti, printre care se numără persoane cu funcţii înalte şi politicieni, au sfârşit prin a accepta, fie şi superficial, regulile sistemului, în raport cu legea, cu regulile democratice, faţă de comunism sau sistemul politic în genere. Într-un mod câtuşi de puţin ambiguu, aflăm, din interviul guvernatorului oraşului, că gangsterii sunt mari luptatori anti-comunişti şi din acest motiv rămân o garanţie a regimului. E de remarcat, în acelaşi timp, o formă de populism prin care, apelând la „voinţa poporului” – „care nu vor accepta întoarcerea comuniştilor” – are loc dislocarea categoriei politice de „popor” dintr-o realitate concretă într-o figură discursivă. În fine, din discursul vice-preşedintelui Indoneziei, rostit în faţa organizaţiei paramilitare, „Pancasila Youth”, desprindem o logică ambivalentă. „Gangsterii sunt în afara sistemului, nu în interiorul său”, de unde reiese că „ei sunt oameni liberi”. Astfel, e de e de remarcat poziţia contradictorie a gansterilor/ făptaşilor: de a fi, concomitent, în afara şi în interiorul sistemului[3].

Pentru a descrie formele contemporane prin care viaţa e subjugată morţii, cu precădere în statele postcoloniale, Achille Mbembe a introdus în uz conceptul de „necropolitică” [4]. Economiile politice ale statelor africane, argumentează autorul, s-au schimbat dramatic în ultimele decenii. Multe state postcoloniale africane nu mai deţin monopolul asupra violenţei, nici asupra mijloacelor de coerciţie pe teritoriul propriului stat; controlul e pierdut şi asupra hotarelor teritoriale ale statului. Astfel, coerciţia a devenit marfă (market commodity). Forţele militare de luptă (military manpower) devin nomade, circulă pe piaţă la fel ca forţele de muncă (labor power); ele pot fi cumpărate sau vândute fără a ţine cont de identitatea celor care o oferă. Armatele regulare sunt, treptat, înlocuite cu ceea ce Gilles Deleuze şi Felix Guattari numeau „maşini de război” (war machines) care, în ultimile decenii, pe de o parte, au jucat un rol însemnat în eroziunea statului postcolonial şi, pe de altă parte, au fost implicate în constituirea economiilor transnaţionale şi locale.

Apelând la teoretizările lui Mbembe putem intui rolul pe care îl au gangsterii şi organizaţia paramilitară „Pemuda Pancasila” în economia violenţei exercitată de către un stat. La limită, putem intui şi sursa relativismului moral, în cazul făptaşilor, căci listele cu numele oamenilor ce urmau a fi omorâţi, le erau furnizate de instituţii străine occidentale (ambasada SUA, între altele). Crimele de masă au fost săvârşite, citim la începutul documentarului, cu susţinerea şi complicitatea guvernelor occidentale. Mai mult decât atât, astăzi, Indonezia este prezentată de susţinătorii lui Suharto şi unii apologeţi ai Băncii Mondiale drept un model de succes în dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei: de la 60 % acum 30 de ani, la 14% în prezent[5].

În fine, din perspectiva analizei „lumii-sistem” (Immanuel Wallerstein), vom observa că masacrul din Indonezia are loc într-o perioadă a războaielor de decolonizare/ eliberare din Africa şi Asia şi de escaladare a Războiului rece, în care regimurile politice ale diferitor state trec prin profunde transformări: începând cu cele din Africa de Nord, în care iau amploare mişcările pan-arabe şi naţionalismul islamic, revoluţia din Cuba (1959), războiul din Vietnam (1954-1975), în care sunt antrenate două supraputeri ale lumii, Uniunea Sovietică şi SUA, apoi la revoluţia culturală din China (1966), pe parcursul căreia sunt persecutaţi şi omorâţi milioane de oameni, la ideea construirii unui „socialism cu faţă umană”, care se termină cu intervenţia tancurilor sovietice în Praga în 1968 şi… last, but not least, dictatura militară din Argentina (1966-1973) şi lovitura de stat din Chile (1973), unde, prin suportul universitarilor de la Chicago („Chicago boys”), sunt aplicate, prin „terapii de şoc” şi „în condiţii de laborator”, politicile monetare, astăzi considerate de succes[6]. În acest sens, este sesizabilă o logică antagonică în acord cu care se construieşte imaginarul răului absolut.

Într-un interviu recent cu realizatorii filmului, Joshua Oppenheimer şi Werner Herzog, ultimul menţionase că o regulă pe care şi-a asumat-o consta în a-l vedea pe Anwar Congo „ca fiinţă umană, nu ca monstru sau psihopat”[7]. Un astfel de angajament al regizorului îl putem recunoaşte în filmul său Into the Abyss (2011), în care rolurile principale sunt jucate de doi oameni condamaţi pentru triplu homicid, la moarte, în cazul unuia dintre ei, şi la detenţie pe viaţă, în cazul celuilalt. În loc de a ţine răul la distanţă, Herzog preferă proximitatea. O strategie similară o descoperim în The Act of Killing.Unele dintre cele mai terifiante şi sublime momente ale filmului constau din mici ritualuri şi gesturi cotidiene, în care îl vedem pe Anwar privindu-se în oglindă, aranjându-şi părul, potrivindu-şi proteza dentară. Îl vedem în scene pline de cruzime, apoi îl găsim ţinându-şi nepoţii în braţe. Într-un cadru, îl vedem pe Adi Zulkadry, alt torţionar, purtând un maiou cu inscripţie „Apathetic”. Astfel, imaginea dialectică a răului e banalizată, e completată de lucruri comune. În acelaşi interviu, Herzog adaugă: “Pentru mine, niciunul din ei nu este monstru, deşi crimele lor sunt monstruoase. Ele sunt monstruoase dincolo de orice imaginaţie, în unele cazuri. Totuşi, întâlnind făptaşii, devine evident că nu există monstru. Ei sunt încă umani. Ei rămân umani, foarte umani. Noi trebuie cumva să acceptăm că în limitele umanităţii, crime de astfel de magnitudine sunt încă posibile. Ele nu sunt complet exotice. Ele nu sunt străine naturii umane, e un lucru greu de digerat.“[8]

Un atare soi de umanism îl vom digera într-adevăr cu greu. În primul rând, acesta nu presupune o formulă a „naturii umane” care ar tempera sau minimaliza, în vreun fel sau altul, pericolele vieţii. În acest sens, nu există vreo secvenţă în film de o autenticitate totală, nu există vreun moment de catharsis, în care putem desprinde o parte luminoasă a „naturii umane”. Filozofic vorbind, va trebuie să admitem că gândirea umanului vine din cu totul altă parte – inumanul fiind o dovadă a sa. În al doilea rând, despre posibilitatea repetării unor crime împotriva umanităţii am fost preîntâmpinaţi şi anterior de Hannah Arendt.

În una din carţile sale, o analiză-raport a procesului lui Adolf Eichmann, Arendt utilizase conceptul de „banalitate a răului”[9]. Eichmann, observă autoarea, nu a arătat nicio urmă de vinovaţie sau responsabilitate pentru crimele sale; el doar „îşi făcea treaba”, îşi „îndeplinea datoria” supunându-se ordinilor primite de la superiorii săi şi normelor legale. Altfel spus, sursa răului n-ar trebui căutată neapărat într-o degradare morală; Eichmann era un om mediocru, el se supunea unei legi morale kantiene[10]. Ideea sugerată de Arendt este generalizată de Jonathan Littell în romanul Les Bienveillantes ce tratează acelaşi subiect: “Pericolul – mai ales în vremuri de restrişte– se ascunde în cetăţenii de rând, din care e format statul”[11].

Ceea ce merită analizat, atât în cazul lui Eichmann, a torţionarilor nazişti, cât şi în cazul gangsterilor din Indonezia (cu siguranţă, figura torţionarului o găsim şi în alte regimuri: în cel comunist, în figura cekistului sau într-un regim democratic, la Guantanamo Bay), sunt tehnicile „escapiste” ce permit, pe de o parte, distanţarea de realitate şi, pe de altă parte, „îndeplinirea datoriei” într-o formă de violenţa pură. După Slavoj Zizek, perversitate constă în inversare a legii morale kantiene, în „efortul “etic” orientat spre rezistenţa faţă de tentaţia de a nu ucide, tortura, umili”[12]. Putem găsi o inversie similară într-o scenă din film, în care Adi Zulkadry îi spune lui Anwar că coşmarurile sale nu sunt altceva decât nişte tulburări nervoase, aşa încât îl sfătuieşte să meargă la psihiatru („nerve expert” – sic!), care-i va da pastile şi cu care va putea sta de vorbă. De altfel, se crează impresia că distanţarea e oarecum legitimată prin diferite mecanisme – printr-o apropriere a discursului religios, printr-o anumită formă de propagandă, asigurată de guvern, prin estetizarea şi eroizarea modului de viaţă al gangsterilor („Gangsters are free men. They want to enjoy their lives in their style. Relax and Rolex”).

În interviul amintit anterior, Oppenheimer pomenise de declanşarea acestor tehnici de distanţare („escapist fantasy”). Visele lui Anwar, pe care le vedem puse în scenă spre sfârşitul filmului, dispun de o structură subversivă şi contradictorie întrucât, pe de o parte, fac posibilă risipa unor energii excedentare (Georges Bataille) şi, pe de altă parte, ele devin, în cazul lui Anwar, o sursă a plăcerii (jouissance). Imaginile terifiante şi suprarealiste, performate dincolo de bine şi de rău, se transformă în topologia spaţiilor dislocate în timp, în care victimele îşi dau consimţământul la reînscenarea actelor de tortură şi sadism, ocupând, din nou, rolul de victime, în timp ce făptaşii, întruchipând o poziţie privilegiată de „supraoameni”, îşi imagineaza că primesc mulţumiri, undeva în ceruri, din partea amărâţilor pe care i-au executat. Un final delirant şi crud, aproape anti-moralizator, în care rolurile sunt păstrate.



Referinţe:

1. E cazul, totuşi, să ne întrebăm dacă „sinceritatea” nu reprezintă cumva o variantă soft a ironiei şi dacă nu implică o mistificare ideologică (tind să presupun că anume într-o atare formă ea e prezentă în filmele lui Aki Kaurismäki). Pentru detalii: Alexei Yurchak, "Post-Post-Communist Sincerity: Pioneers, Cosmonauts, and Other Soviet Heroes Born Today". http://www.academia.edu/389359/_Post-Post-Communist_Sincerity_Pioneers_Cosmonauts_and_Other_Soviet_Heroes_Born_Today_

2. cf. Slavoj Zizek, The Sublime Object of Ideology. London, NY: Verso, 1989.

3. A se vedea analiza lui Yurchak a categoriei “living vne“, într-un alt context, într-un studiu de referinta: Alexei Yurchak, Everything Was Forever, Until It Was No More: The Last Soviet Generation. NJ: Princeton University Press, 2005, pp. 126-158.

4. cf. Achille Mbembe, Necropolitics. In: Public Culture, Winter 2003, 15(1): 11-40.

5. http://connection.ebscohost.com/c/articles/9707111057/suharto-lobby

6. cf. Naomi Kleim, Doctrina şocului: naşterea capitalismului dezastrelor. trad. Bogdan Lepădatu. – Bucureşti: Vellant, 2008.

7. http://www.avclub.com/article/joshua-oppenheimer-and-werner-herzog-on-ithe-act-o-100900

8. Ibidem.

9. cf. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim: raport asupra banalităţii răului. Bucureşti: Humanitas, 2008.

10. Aici fac apel la o lectură radicală a lui Kant propusă de Slavoj Zizek: “singura forţă a eticii kantiene rezidă în indeterminare formală: Legea morală nu spune în ce constă datoria, ci doar postulează că ea trebuie îndeplinită; este imposibil să deducem din Legea morală norme concrete ce trebuie urmate în situaţii specifice, ceea ce înseamnă că subiectul însuşi trebuie să-şi asume responsabilitatea „traducerii” injuncţiunii abstracte a Legii morale într-o serie de obligaţii concrete.” http://www.lacan.com/zizlacan4.htm

11. A se citi mai ales prima parte a romanului, intitulată „Toccata”: Jonathann Littell, Les Bienveillantes. Paris: Folio, 2008.

12. Slavoj Zizek, How to Read Lacan. NY; London: W.W. Norton & Company, 2007, p. 106.


Această cronică a fost publicată pe platzforma.md: http://platzforma.md/?p=1196

Simţul justiţiei în socialismul tîrziu, cu Dorel Curtescu

Vineri, 24 ianuarie, ora 16.30, Atelierului Doctoral în Ştiinţe Sociale PLURAL a organizat un seminar şi o discuţie de film cu Dorel Curtescu despre „Simţul justiţiei în socialismul tîrziu”, pornind de la vizionarea filmului Гараж (1979), de Eldar Riazanov.

Locul de întîlnire: Catedra de Istorie Universală a Universităţii Pedagogice de Stat "Ion Creangă", bloc. 1, etaj 5, sala 508.

Lecturi recomandate (vezi fişiere ataşate):

1. Bourdieu, P. 1992. An Invitation to Reflexive Sociology. Chicago: University of Chicago Press: 94-114.

2. Boltanski, L., Thévenot, L. „The Sociology of Critical Capacity”. In: European Journal of Social Theory, 2(3): 359–377.

3. Pecherskaya, N. "Looking for justice: the everyday meaning of justice in late Soviet Russia". In: Anthropology of East Europe Review. 30 (2) Fall 20124. 

4. Amartya Sen, "Equality of Capacity".

Iată prezentarea în power-point de Dorel Curtescu despre "Simţul justiţiei în socialismul tîrziu":

Simtul justitiei in socialismul tirziu from Dorel Curtescu

Masă rotundă despre cartea Plutopia, de Kate Brown

Marți, 10.12.2013, la Catedra de istorie universală a UPSM a avut loc o masă rotundă/seminar de lectură asupra cărții Plutopia: Nuclear Families, Atomic Cities, and the Great Soviet and American Plutonium Disasters de Kate Brown. 

Moderator: Lynne Viola. 

Participanți:  Lynne Viola, Petru Negură, Andrei Cușco, Mariana Goina, Veronica Banaru-Bohanțov, Diana Dumitru, Alexandru Voronovici.

La această masă rotundă s-a discutat despre conţinutul cărţii Plutopia, dar şi despre stilul academic în care a fost realizată această carte. Majoritatea vorbitorilor au apreciat originalitatea acestei cărţi, prin felul în care autoarea a ştiut să îmbine rigoarea academică şi o subiectivitate asumată (prin naraţiunea dusă la persoana I). Studiul de caz comparativ al celor două oraşe „atomice” (în care se producea plutoniu, pentru armament nuclear) - Oziorsk şi Richland – arată, în ciuda unor aşteptări comune, similaritatea politicilor şi strategiilor pe care statele sovietic şi american le promovau în aceste oraşe cu statut special. Potrivit unor vorbitori, aceste studii de caz sînt revelatoare asupra felului în care URSS şi SUA au construit nişte comunităţi de cetăţeni loiali, deseori în ciuda unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi cum, în acelaşi timp, un anumit număr de categorii au fost excluse din această comunitate. Cartea lui Kate Brown a stimulat de asemenea discuţii interesante despre preţul libertăţilor şi mai ales al renunţării la ele, despre natura statului social în URSS şi SUA, despre interesele strategice ale statului  şi felul în care aceste interese erau promovate în ciuda intereselor evidente ale cetăţenilor şi ale comunităţilor din aceste oraşe şi din împrejurimile lor.